Fostul fotbalist Helmuth Duckadam a declarat la aniversarea a 30 de ani de la câștigarea Cupei Campionilor Europeni cu Steaua, într-un interviu acordat AGERPRES, că are o „repulsie” față de Armată pentru că l-a „dat afară” la trei săptămâni după ce apărase patru lovituri de la 11 metri la Sevilla în 1986, precizând că a fost ajutat în schimb de clubul rival Dinamo, care i-a oferit un loc de muncă în cadrul Poliției de Frontieră.
Portarul considerat „Eroul de la Sevilla” a afirmat că nu înțelege nici acum poziția Ministerului Apărării Naționale în ceea ce privește problema siglei clubului și a stadionului „Steaua”. El cataloghează drept „jenantă” inițiativa Clubului Sportiv al Armatei de a solicita FRF și LPF desființarea clubului Steaua. În opinia lui, echipa Steaua aparține României, chiar dacă acolo investește Gigi Becali, și trebuie ajutată de oficialii CSA și de cei ai ministerului pentru a face performanță în continuare.
Nemulțumirea și dezamăgirea pe care o simte în prezent Helmuth Duckadam este atât de mare încât promite că nu va mai călca niciodată pe Stadionul „Steaua”, cel pe care în urmă cu 30 de ani formația militară obținea calificarea în finala de la Sevilla.
AGERPRES: Se împlinesc 30 de ani de la câștigarea Cupei Campionilor Europeni, care este primul lucru de care vă amintiți când vă gândiți la finala din 1986?
Helmuth Duckadam: E greu de spus, au trecut 30 de ani, o viață de om practic. Consider că este cea mai mare performanță a fotbalului românesc și, din păcate, va rămâne așa. Îmi amintesc că în timpul meciului am apărat o lovitură de cap a lui Bernd Schuster. Am făcut un plonjon frumos chiar, și cred că acea minge mi-a dat foarte multă încredere pentru tot ce a urmat.
AGERPRES: Ce a însemnat pentru dumneavoastră ca fotbalist și ca om câștigarea Cupei Campionilor?
Helmuth Duckadam: Ca fotbalist am rămas în istorie. Sunt apreciat pe plan internațional, poate mai puțin pe plan național. În rest, nu mi-a adus mare lucru, nici o situație financiară de invidiat. Iar după acea finală, practic după trei săptămâni, am fost dat afară din Armată pentru că nu mai puteam să joc fotbal și cu asta s-a încheiat.
AGERPRES: A fost cea mai frumoasă seară pentru dumneavoastră? Dacă ați putea, ați schimba ceva la ea?
Helmuth Duckadam: Cu siguranță nu a fost cea mai frumoasă seară pentru mine. Au fost seri mai frumoase pentru mine, cum a fost cea în care s-au născut cei doi copii ai mei. 7 mai a fost cea mai frumoasă seară ca sportiv, dar în viață sunt lucruri mult mai importante decât sportul.
AGERPRES: Cum ați pregătit meciul cu Barcelona, anticipați că urma să jucați în cel mai important meci al fotbalului românesc?
Helmuth Duckadam: Măcar atât înțelegeam și noi, că urma să jucăm într-o finală de Champions League. Nu am știut noi că o să o și câștigăm, dar am mers acolo să arătăm fotbal. Iar la pregătirea jocului nu s-a făcut nimic deosebit. Ni s-a spus că avem o șansă și că trebuie să ne-o valorificăm și să dăm ce avem mai bun. Dar atunci aveam o echipă valoroasă și cu puțină șansă am reușit să obținem acel trofeu.
AGERPRES: Vă simțeați inferiori celor de la Barcelona?
Helmuth Duckadam: Inferiori? Nu. Poate din punct de vedere financiar, pentru că noi trăiam în epoca socialistă, iar ei erau capitaliști și nu ne puteam compara. Dar ca fotbaliști nu ne simțeam cu nimic inferiori pentru că eu cred că am eliminat atunci una dintre cele mai bune echipe ale Europei, Anderlecht, după un 3-0 la București care cred eu că a uimit toată lumea.
AGERPRES: Ați considerat un dezavantaj la momentul respectiv faptul că urma să jucați finala în Spania împotriva unei echipe spaniole?
Helmuth Duckadam: În prima fază așa am crezut. Dar ulterior ne-am dat seama că nu a fost un handicap neapărat. Pentru că oriunde s-ar fi jucat, pe un teren neutru, oricum ar fi venit cu siguranță mult mai mulți spanioli decât puteau să vină din România. Pentru că se știau atunci problemele cu viza și cu plecarea în străinătate. Așa că nu ne-a dezavantajat, pentru că în final, cei care au fost la stadion, cei din Sevilla, au ținut cu noi pentru că erau rivalii celor de la Barcelona.
AGERPRES: Toată lumea știe despre cele patru lovituri de la 11 metri apărate de dumneavoastră în acea finală, vă pregăteați special pentru penalty-uri, erați un expert la astfel de lovituri?
Helmuth Duckadam: E mult spus că eram un expert. Cred că aveam talent la aceste lovituri și îmi plăcea. Îmi plăcea să rămân după antrenament cu colegii mei (n.r. — să exersez), mai în joacă, mai pe un pariu pe o bere-două… Și am reușit să apăr și în campionat. Cea mai importantă care îmi vine în minte este o lovitură de la 11 metri apărată lui Mircea Lucescu, atunci când era antrenor-jucător la Corvinul. Apoi i-am apărat lui Gino Iorgulescu, lui Righetti de la AS Roma (n.r. — lui Ubaldo Righetti, în primul tur al Cupei Cupelor)… și am mai apărat… deci am apărat destule penalty-uri. Și cred că sunt portari foarte valoroși care, din păcate, nu au acest talent și la loviturile de la 11 metri.
AGERPRES: Să înțelegem că procentul de noroc la cele patru lovituri de la 11 metri apărate la Sevilla este mai mic în cazul dumneavoastră?
Helmuth Duckadam: Noroc este când câștigi la Loto. Când aperi un penalty nu e vorba de noroc. E vorba de pregătire, pentru că degeaba ghicești colțul (n.r. — în care trage adversarul) dacă tu nu ești pregătit și nu poți să aperi. Nu, eu cred că nu are nimic de-a face cu norocul. Noroc e dacă jucătorul care execută dă afară sau în bară. Atunci într-adevăr ai avut noroc. Dar când aperi înseamnă că ai intuit bine și ești bine pregătit.
AGERPRES: Cum ați sărbătorit atunci la Sevilla, imediat după ce ați câștigat finala?
Helmuth Duckadam: Din păcate, ăsta este unul dintre reproșurile pe care mi le fac, că nu am știut să sărbătorim. Am fost anul trecut invitat de UEFA la finala Ligii Campionilor de la Berlin, Barcelona — Juventus, și am văzut jucători de sute de milioane de euro care tăiau o bucățică din plasă (n.r. — plasa porții) să își păstreze amintire. Noi n-am știut să ne bucurăm. Nu știu de ce, probabil că ne-a venit foarte greu să realizăm ce mare performanță am obținut. Din păcate nu ne-am bucurat cum ar fi trebuit și e un regret de-al meu.
AGERPRES: Asta poate și din cauză că vă simțeați urmăriți, pentru că ați avut cu siguranță alături de dumneavoastră oameni din cadrul Securității?…
Helmuth Duckadam: Da’ de unde, astea sunt povești din acea perioadă. Nu, cu noi mergea de fiecare dată în deplasare un ofițer de contrainformații al Armatei, dar practic el era prietenul nostru și puteam să facem în străinătate tot ce doream. Dacă doream să rămânem în străinătate, rămâneam, cine putea să te oprească? Îți punea cătușele și te urca în avion? Nu. Astea sunt povești. Nu din cauza asta nu ne-am bucurat, cred că nu am realizat atunci. A trebuit să treacă luni de zile ca să realizez ce am făcut acolo. Și poate ani, poate zece ani până am realizat ce performanță am obținut la Sevilla.
AGERPRES: Cu ceva amintiri probabil că ați rămas după acea finală, cu tricoul, cu mănușile cu care ați apărat… ce s-a întâmplat cu ele?
Helmuth Duckadam: Din păcate sau din fericire, echipamentul de atunci l-am dat domnului Vardinoianis (n.r. — Iorgos Vardinoianis, președinte și patron al clubului grec Panathinaikos în acea perioadă), era un magnat grec, un simpatizant de-al nostru. El ne-a invitat după acea finală împreună cu familiile în Grecia pentru o săptămână. Și i-am făcut cadou fiului acestuia (n.r. — echipamentul). Iar mănușile, din păcate, am fost nevoit să le vând după 16 ani. Din păcate prețul nu a fost cel scontat de mine, dar în acea perioadă banii mi-au prins bine. Ca amintire sentimentală, poate una dintre cele mai frumoase, este o cravată. Un spectator care stătea la meci în spatele soției mele, după ce a realizat eu sunt soțul ei, și-a dat cravata jos de la gât și i-a dat-o. I-a spus: ”Din respect pentru soțul dumneavoastră”.
AGERPRES: Cum a fost revenirea în țară cu trofeul?
Helmuth Duckadam: Întoarcerea a fost interesantă. Pentru că deasupra Italiei erau manevre NATO și aeronava în care eram trebuia să coboare la o altitudine mai mică și atunci trebuia să aterizăm la Timișoara, așa era în plan. Trebuia să aterizăm acolo, să realimentăm. Din păcate pentru timișoreni, fiind acolo, cu piloții în cabină, pilotul a vorbit cu turnul de control și a cerut să zboare la 10.000 de metri pentru că avea la bord echipa Steaua care a câștigat Cupa Campionilor și pe portarul care a apărat patru penalty-uri. Și atunci ne-au lăsat să zburăm la 10.000-11.000 de metri și am venit direct la București. Ceea ce a fost rău pentru cei care ne așteptau la Timișoara. La București a fost o atmosferă frumoasă, au fost cred 15-20.000 de oameni la aeroport și pe tot traseul până la hotelul Armatei din Drumul Taberei.
AGERPRES: Vă gândeați atunci că veți rămâne cu numele de „Eroul de la Sevilla”?
Helmuth Duckadam: Nu. Am spus că eu am realizat asta după 10 de ani. Probabil că după 20 de ani am realizat cel mai important lucru, când am fost invitat de UEFA la aniversarea a 50 de ani de la prima finală de Champions League. Ca invitat de onoare am avut privilegiul de a sta la masă cu prințul Albert, de a fi premiat în acea gală la care era practic tot fotbalul european, 800 de persoane, președinți de club, jucători… și unde am primit acea plachetă alături de Kubala, Deschamps și Eusebio. Deci atunci am realizat într-adevăr ce făcusem în urmă cu 20 de ani.
AGERPRES: Cum a fost privit atunci succesul echipei Steaua de regimul comunist?
Helmuth Duckadam: Nu știu. Ni s-a dat o mașină ARO din stocul Armatei. Dar trebuie să fim obiectivi și să recunoaștem că deși era o mașină la mâna a doua valora foarte mult pentru că erau mașini căutate. În rest, nu știu, probabil că se mândreau și ei cu performanța noastră, cum s-au mândrit și cu performanța Nadiei Comăneci sau a lui Ilie Năstase.
AGERPRES: Cei din regimul comunist au considerat vreun moment că sunteți vedete prea mari și că îi eclipsați astfel pe soții Ceaușescu?
Helmuth Duckadam: Nu, nu am simțit acest lucru. Mai ales că îl aveam în preajmă pe Valentin Ceaușescu. El a fost și este un om deosebit.
AGERPRES: În ce măsură succesul de la Sevilla este și meritul lui Valentin Ceaușescu?
Helmuth Duckadam: Meritul lui? Nu știu, poate că a fost alături de noi și ne-a dat încredere. Concret nu știu cu ce ar fi putut să ne ajute. Dar a fost singurul om care în pregătirea de iarnă de la Forban din acel an a spus: ”Voi o să câștigați Cupa Campionilor”. Noi ne uitam la el și gândeam: ”Hai, dom’le, lasă-ne cu povești de adormit copiii”. Dar el a simțit-o, neapărat în fața celor de la Miliție. Pentru că eram pedepsiți de fiecare dată când veneam din străinătate… ni se luau toate bagajele și ne luau tot. Și atunci când a fost Valentin lângă noi n-au mai îndrăznit. Am fost prima echipă care am plecat în străinătate alături de soții, prietene sau părinți, iar asta tot datorită lui. Și un mic amănunt, dar foarte important, înainte de meciul de la Sevilla am avut acceptul să facem două antrenamente pe ”23 August” (n.r. — Stadionul ”23 August”) la lumina reflectoarelor. Ceea ce în perioada aia era imposibil cu criza de curent și tot restul.
AGERPRES: Jucătorii din acea echipă veniseră și la intervenția dânsului?
Helmuth Duckadam: Nu, asta nu e adevărat. În momentul în care Valentin s-a apropiat de noi echipa era formată. El a venit mult mai târziu, după ce plecase Halagian și revenise Emeric Ienei. Valentin nu a avut nicio implicare în transferuri.
AGERPRES: Ați spus că ați primit primit ca recompensă doar un ARO la mâna a doua, regretați din acest punct de vedere că nu ați câștigat Cupa Campionilor după 1990 sau cu o echipă din Europa de Vest?
Helmuth Duckadam: Regret că nu am câștigat trofeul anul trecut, că atunci, din punct de vedere financiar, eram realizat. Dar regretele sunt tardive. Asta a fost viața. Din păcate eu am avut acel accident vascular și a trebuit să îmi întrerup cariera fotbalistică la 27 de ani, când mai puteam să mai prind și eu un campionat din Germania sau Anglia, unde îmi doream să joc. Dar nu a fost să fie, asta e viața. Am avut destul de multe probleme de sănătate.
AGERPRES: Acel meci cu Barcelona a pus punct și carierei dumneavoastră?
Helmuth Duckadam: Nu meciul în sine, dar perioada aceea. Pentru că eu aveam această problemă la mână cu câteva luni înainte. Atunci am simțit amorțeli la mână, dar nici medicina nu era atunci atât de înaintată. Și s-a pus totul pe seama unui reumatism și nu s-a descoperit acel cheag de sânge. Ceea ce, pe undeva, a fost bine. Pentru că dacă se descoperea atunci nu mai apăram la Sevilla și probabil nu mai dădeam interviu azi.
AGERPRES: Spuneți că v-ați dorit să evoluați la un club din străinătate, dar la echipa națională nu ați dorit să evoluați mai mult? Știu că aveți doar două meciuri jucate pentru România.
Helmuth Duckadam: Da, din păcate eu mi-am ratat singur șansa la echipa națională. Eu jucam în Divizia B, la UTA, când am fost chemat la echipa națională o dată cu venirea lui Mircea Lucescu. Și primul meci a fost la Berna, împotriva Elveției. Și Mircea Lucescu făcuse o echipă nouă și a vrut să înceapă acea partidă cu mine. Aveam 19-20 de ani și am avut emoții mari, pentru că saltul era atât de mare de la Divizia B la națională. Eu jucam la Cavnic, Sighet și mai știu eu pe unde și dintr-o dată urma să joc la Berna împotriva unor jucători pe care îi vedeam doar la televizor, pe programele maghiare, că la noi nu se dădeau meciuri. Și am avut emoții atât de mari că efectiv nu am putut să joc. Și am spus atunci asta domnului Lucescu și mi-am ratat o șansă. Am mai fost alături de echipa națională, dar atunci s-a dus șansa mea.
AGERPRES: Revenind la partea financiară, vă considerați nedreptățiți, dumneavoastră și colegii din ’86, față de campionii europeni de la alte sporturi în ceea ce privește rentele viagere?
Helmuth Duckadam: Dacă întrebăm zece oameni de pe stradă, probabil că șase spun că suntem nedreptățiți într-un fel sau altul. În urmă cu câțiva ani, domnul Bănicioiu, care era ministru (n.r. — al Tineretului și Sportului) atunci, mi-a promis că va reface această lege, dar din păcate nu a stat prea mult și nu a mai apucat să o refacă. Asta e, din păcate cred că pe undeva nu e făcută bine legea. Pentru că sunt copii foarte talentați care la 15-16 ani sunt campioni olimpici sau mondiali și la 17 ani se lasă tocmai pentru că nu îi mai interesează, renta fiind destul de substanțială. Eu cred că acești băieți din ’86 meritau. Măcar o parte dintre ei, care nu au reușit să joace în străinătate, meritau să primească o anumită sumă de bani. Am încercat, am insistat, am făcut dosare, din păcate nu am reușit prea mult. Am primit doar doi dintre noi o rentă, Mihai Majearu și cu mine. Este practic o rentă de personalitate și e foarte greu pentru că hotărăște Academia Română și trebuie să decedeze cineva ca să intri pe listă, pentru că e un număr restrâns. E greu, dar practic la noi ar mai fi patru jucători, ar mai fi nevoie de patru rente (n.r. — dintre foștii jucători care nu au venituri).
AGERPRES: Și este așa de greu să se mai acorde patru rente?
Helmuth Duckadam: În România totul este greu, de ce ne mirăm?
AGERPRES: Credeți că Ministerul Apărării ar fi trebuit să vă ajute mai mult în această privință, ținând cont că fostele cadre militare primesc pensii speciale?
Helmuth Duckadam: Ce să te ajute ministerul? Ministerul m-a dat afară din Armată, cum a făcut și cu alții. Eu a trebuit să mă angajez cu ajutorul lui Corneliu Vadim Tudor, în 1994, în cadrul Poliției de frontieră. Iar eu sunt pensionar MAI, deci pe mine m-a ajutat Dinamo, nu Armata. Și de aceea am și o anumită repulsie față de cei din Armată pentru că am fost dat afară după Sevilla. Nu am avut dreptul să mă antrenez vreo trei săptămâni imediat după meciul de la Sevilla pentru că nu am vrut să particip la un meci la Craiova. Era un meci aranjat și nu am vrut să merg acolo să iau goluri și m-au băgat în ședințe și mi-au interzis să intru pe Ghencea. După aia, după operație, când și-au dat seama că nu mai pot să joc fotbal m-au dat afară și din Armată. Iar de când am venit la Steaua alături de domnul Becali am mai fost dat de două ori afară, o dată în perioada lui Ilie Stan și în ultima perioadă… deci, practic de patru ori. Și mi-am promis singur, deși în viață nu e bine să spui niciodată. Dar eu chiar niciodată nu voi mai pune piciorul în Ghencea. Deci niciodată, indiferent ce se întâmplă. Eu o să încerc să am o discuție cu domnul ministru (n.r. — al Apărării Naționale), pentru că am înțeles că are intenții bune, în care să îi explic că echipa Steaua este a României, chiar dacă investește domnul Gigi Becali. Iar dacă cei de la Interne au găsit o soluție cât de cât acceptabilă, nu înțeleg de ce cei de la Armată nu găsesc această soluție. Să ceri desființarea echipei Steaua București la FRF și LPF mi se pare jenant. Și să vină și din partea unui om, domnul Talpan (n.r. — Florin Talpan, juristul CSA Steaua), care nu a avut nicio legătură cu fotbalul… atunci, să-mi fie iertat, dar nu mai avem ce să căutăm în România, ne ducem în Bulgaria.
AGERPRES: Cum vedeți rezolvarea problemelor dintre clubul domnului Becali și CSA Steaua privind sigla și stadionul din Ghencea?
Helmuth Duckadam: Eu îi mulțumesc domnului Becali pentru că în urmă cu cinci ani mi-a propus să vin la Steaua alături de dânsul. Datorită dânsului am la ora actuală o viață decentă din punct de vedere material. Cât privește problemele cu sigla și stadionul, probabil că ar trebui să fie alți oameni care să înțeleagă faptul că Steaua nu aparține nimănui, Steaua aparține României. Dar cum noi suntem învățați în România să distrugem orice este bun, probabil că vom reuși până la urmă și acest lucru.
AGERPRES: Sunteți dezamăgit că Steaua nu a reușit să câștige titlul la împlinirea a 30 de ani de la câștigarea Cupei Campionilor?
Helmuth Duckadam: Nu știu dacă neapărat dezamăgit, pentru că am avut un parcurs care nu a fost convingător. Steaua a avut fluctuații foarte mari, cu jocuri foarte bune, jocuri slabe. Era greu de câștigat anul acesta campionatul. Am adus și jucători în care ne-am pus bază, mă refer la Marica, la Gebhart sau Bourceanu, care au fost accidentați nu au putut să ne ajute. A fost un an greu. Singurul lucru pe care îl regret e că nu am reușit, și trebuia să o facem pentru că am fost mai buni ca ei, să învingem Dinamo și să jucăm finala Cupei României. Pentru că era greu să mai câștigăm campionatul, dar Cupa României ne era la îndemână.
AGERPRES: În final, o întrebare pe care cu siguranță v-a fost adresată de multe ori: când va mai câștiga o echipă românească cel mai important trofeu european?
Helmuth Duckadam: Probabil niciodată. Cel puțin cât vom trăi noi nu o să mai vedem așa ceva pentru că fotbalul european se schimbă pe zi ce trece și o să îi vedem doar pe cei puternici acolo. Noi dacă vom ajunge prin grupe va trebui să fim fericiți. )
