de Eugen Șerbănescu
Doamna Angela Gheorghiu, depozitara unui succes internațional neîndoielnic, are impresia că izbânzile din arta interpretativă – care au valoare tocmai prin specificitatea viziunii personale, a patosului „subiectiv” insuflat personajelor cărora le dă viață – i-ar da dreptul să iasă din arpegiile ocupației de Cio-Cio-San și să transfere această subiectivitate și în afara scenei, adică să-i „beștelească” pe alți colegi de vocație – compozitori, dirijori, interpreți – și să-i pună la colț după propriile ei umori.
Deunăzi, agenția de presă Flux24 ne anunța că soprana i-a transmis un email dirijorului Cristian Măcelaru, reproșându-i că a îndrăznit să dirijeze la 14 iulie, la Paris, în fața Turnului Eiffel, Rapsodia Română de George Enescu. Să cităm din captura publicată de Flux24: „Din păcate eşti un laş şi un trădător, ştii bine ce vreau să spun… un alt român, un alt român nu mă surprinzi deloc.. (emoticoane batjocoritoare) după ce ani de zile erai pe la cabinele mele pentru a-mi arăta respectul și admirația”. Până aici se poate înțelege că diva are o părere destul de proastă despre români și că, în subsidiar, e șucărită (oare pentru ce motiv ascuns?) că dirijorul n-a cântat ce a vrut ea, după ce ani de zile i-a dat impresia că o admiră. Dar de ce invectivele de “laș și trădător”?
Aflăm, mai la vale: “Muzică populară la Paris? (emoticoane batjocoritoare) OMG! Compozitorii români nu sunt precum interpreții sau dirijorii ce pot face uneori cu adevărat mari cariere să trăiască în avioane și hoteluri 100 la sută din viața lor, prin urmare nu este necesar să plece din România să aibă alte adrese în alte țări. Cei ce au rămas în România sunt la fel de valoroși și după umila mea părere chiar mult mai valoroși componistic decât cei rămași prin alte țări (emoticon pălărie neagră stil țilindru) Adresa nu este un criteriu de valoare. Sper să se înțeleagă obiectivitatea mea de muzician, cu o carieră mondială adevărată de 32 de ani dar și cu știința muzicii contemporane sau a muzicii compuse special pentru mine (emoticon inimioară roșie)”
Bingo! Din acest pasaj se deduce, mai întâi, că numai interpreții pot face cu adevărat mari cariere în străinătate, care să le permită să se plimbe toată viața prin avioane și hoteluri (cum face ea, Angela); dar se mai deduce și că dirijorul, trădând-o, l-a cântat pe „prăfuitul” Enescu, cu muzica lui „populară”, în loc s-o invite chiar pe ea, pe Angela, care, după 32 de ani de carieră mondială adevărată (nu ca a lui Enescu, „umflată”), știe virtuțile „muzicii contemporane”, și ar fi putut să se manifeste de Ziua Franței cu o bucată scrisă “special pentru mine”, probabil de un compozitor stabilit în România, unde au rămas toți talentații, pe când ceilalți, stabiliți în străinătate – de exemplu, Enescu – primesc din partea divei prezumția de non-valoare. Cam așa s-ar putea psihanaliza emailul de ocară trimis de personaj dirijorului. Desigur, Freud ar putea face o treabă mai bună.
Același lucru ne-a spus Angela despre Enescu și acum doi ani în interviul publicat în contributors.ro: „Istoria culturală este alcătuită în România din false legende. Din oameni despre care ni se spune că au făcut, că sunt mari, dar ei nu sunt aşa de mari. Eu în 30 de ani nu am descoperit nici o sală importantă în care George Enescu să fi cântat. Unde a cântat? Vă imaginaţi în perioada în care George Enescu a cântat la vioară ce artişti mari erau atunci pe planetă? Vă puteţi imagina?”
Aici, pentru a-l denigra pe Enescu și a se scoate iarăși pe ea însăși în față, Angela – printr-o ușoară măgărie – transferă domeniul de celebritate al compozitorului, cel componistic, în cel interpretativ, în care ea, Angela, a fost mare sculă de basculă, exersându-se pe cele mai mari scene ale lumii – nu ca Enescu…
Dar să vedem ce părere au și alții despre arta interpretativă a celui căzut în dizgrația Angelei: „Ca un adevărat artist, Enescu urmăreşte descoperirea ideii compozitorului. În tot ce interpretează el, se simte pecetea unei gândiri profunde, a unei bogate culturi şi distincţii… Tonul viorii lui avea un cepersonal, un vibrato cald, iar trăsătura arcuşului era de o fineţe rar întâlnită. Maestrul anima instrumentul, imprima întregii ambianţe enorma sa personalitate, te fascina şi crea o atmosferă de mare înălţare artistică” (David Oistrach)
Te pomenești că Angela se va lua acum de piept și cu David Oistrach!
Madame Butterfly – Gheorghiu se dă așadar la George Enescu – care este un mit al românilor. Ea s-a dat și la Ciprian Porumbescu, și la Maria Tănase – alte mituri. Cu un mit nu poți să te iei la trântă decât dacă șoarecele geloziei te roade feroce la intestine. Nu am auzit nicio celebritate franceză să-i tragă în derizoriu pe Camille Saint-Saens, Bizet sau Massenet. Ei fac parte din Panteonul spiritualității franceze și nimeni nu se atinge de ei. Ce-i scria Massenet lui Costache Enescu la cei 13 ani ai viitorului geniu, hulit acum de Angela? “Fiul dumneavoastră este un creator excepțional, care va avea cea mai interesantă constituție muzicală posibilă.”
Credeți că Angela se va lua de piept și cu Massenet? Tot ce se poate.
Adevărul este că, în ciuda cârcotașilor, Angela nu e nebună. Lucrurile sunt mai complicate.
Doamna Gheorghiu a căzut pradă sindromului demiurgic al artistului, care, ajuns la un anumit nivel de apreciere publică, are impresia că – asemeni lui Dumnezeu – i se permite orice. Într-adevăr, în momentele de mare succes scenic, când lumea te aplaudă, te aclamă, compleșindu-te cu o standing ovation, un câmp magnetic care îți vine din sală te împresoară și te saltă ca pe un covor fermecat, ai impresia că toată lumea este a ta și că ești Dumnezeu (și poate chiar ești pentru fracțiuni de secundă cu îngăduința Adevăratului) – dar nu durează. Și la scriitori se petrece fenomenul – în special la poeți -, când galvanizezi sala, prin poemele pe care le citești, când simți că audiența e la picioarele tale, ai impresia că te atinge mantia lui Dumnezeu. Important este să nu te lași dus de val. După cenaclu, pe stradă, ori nu te mai cunoaște nici dracu’, ori primești cel mult un zâmbet deferent. Fiecare are alte treburi.
Doamna Gheorghiu se lasă dusă de val și în afara scenei – și aici apare beleaua, mai ales dacă vocea începe să-ți scârțâie, cum e cazul de față. Expunerea de care a beneficiat pe scenă – la drept vorbind profitând și de geniul și contribuția altora (compozitori, orchestra, dirijorul) cu care, pe cinstite, ar trebui să împartă gloria – nu este pașaport pentru orice nerozie pe care o emite în afara ei și nici pentru rachiunile și invidiile abulice, pe care ar trebui să și le țină în frâu, în subconștientul bine temperat.
Nu intrăm în tehnicalități, dar, cel puțin pentru grosul poporului – vreau să cred că și pentru specialiști –, George Enescu își are locul lui în Panteonul spiritual (și românesc, și universal), care e riscant să fie revizitat. Să vii acum să glosezi despre valoarea sau non-valoarea muzicală a lui George Enescu este o prostie. (Apropo, știați că manuscrisele/partiturile componistice ale lui George Enescu se află la Moscova, rechiziționate odată cu tezaurul? Oare de ce le-au arestat rușii în beciurile Kremlinului? A fost cumva George Enescu “nazist”, cum pretind rușii și azi că – punând cizma comunistă pe România – ne-au “denazificat?!! Pe acest fond, ne mai întrebăm de ce s-a exilat Enescu la Paris?)
Atinsă de un iremediabil complex de superioritate, soprana se simte profund vexată ori de câte ori un alt artist român scoate capul în lume și culege aprecieri și lauri. Ca și cînd laurii și aprecierile ar fi monopolul ei personal. Cel mai trist este că femeia – așa cum am văzut – nu se răstește doar la vii, ci și la morți. Care de fapt sunt tot vii – în eposul nostru identitar.
Vezi-ți, cocoană, de personajele tale scenice contorsionate, dar încearcă, la tragerea cortinei, să ieși din ele! În rest, mai închide gura, să nu răcești la coarde!
