Recent, într-o joi pe seară, câţiva poeţi români s-au adunat într-un bar din East Village, în New York, care amintea de epoca sovietică, ca să depene amintiri despre revoluţia română. Sciitorii nu-şi pieduseră simţul irnoniei, deşi mulţi dintre ei aveau aceleaşi amintiri dureroase despre viaţa din România sub regimul comunist, nişte vremuri grele care au durat 42 de ani şi care au fost marcate de sărăcie, de penurie de alimente şi de o mare mizerie, care a luat sfârşit o dată cu scurta şi sângeroasa revoluţie din iarna anului 1989. Cel care fusese dictatorul României timp de 24 de ani, Nicolae Ceauşescu, a fost executat public de un pluton de execuţie după un proces care a durat o oră şi care a fost televizat în toată ţara.
Toţi cei patru poeţi erau din New York; cei mai mulţi emigraseră în Statele Unite la puţin timp după revoluţie. Unul câte unul, ei s-au ridicat citindu-şi pe rând lucrările, unele de ficţiune, altele inspirate din realitate. În copilărie, fereastra dormitorului doamnei Serea dădea spre o măcelărie din Târgovişte, un oraş aflat la nord de Bucureşti. De acolo, fetiţa în vârstă de 12 ani, privea nestingherită coada la raţii, care uneori ocolea blocul şi dispărea din vedere.
Pe vremea revoluţiei, doamna Serea era la univesitate şi studia chimia industrială. Voia să ajungă sciitoare, umplea caiete întregi cu poezii şi povestiri despre copii care zburau în spaţiu şi mâncau mămăligă cu brânză – o mâncare tradiţională românească. Tatăl şi bunicul ei aveau aceleaşi vise, dar au suferit din cauza lor căzând în mâinile Securităţii, poliţia secretă română care îi încuraja pe cetăţeni să-şi denunţe prietenii şi vecinii suspectaţi că ar avea ceva împotriva guvernului. Erau vizaţi mai ales scriitorii şi jurnaliştii; uneori, dispăreau pur şi simplu fără să mai auzi vreodată de ei. Dacă erau prinşi, erau executaţi. Deţinuţii politici erau trimişi a Sighet, un oraş din nordul României. Potrivit informaţiilor din muzeul ridicat acum pe locul vechii închisori, cei mai mulţi aveau peste 60 de ani. „Cea mai mare victorie a comunismului era aceea de a crea oameni fără memorie – un om nou, cu creierul spălat, incapabil să-şi mai aducă aminte cine e, ce a avut sau ce-a făcut înaintea epocii comuniste” – acest text se poate citi pe o placă de la intrarea în muzeu.
Până în 1975, impresionată de delimitarea politică a lui Ceauşescu de Uniunea Sovietică, de protestul său faţă de invadarea Cehoslovaciei din 1968 şi crezând că el ar putea fi „cheia” care ar deranja Pactul de la Varşovia, America i-a acordat lui Ceauşescu dreptul de a împrumuta bani cu dobândă mică. El a folosit rapid acest credit ca să-şi finanţeze visul de a crea o capitală cosmopolită: bulevarde largi, după modelul Bulevardului Haussmann din Paris, şi un palat extravagant şi plin de ornamente care săi-i servească atât ca reşedinţă, cât şi ca un cartier general. Cum datoria României atinsese $11 miliarde, Ceauşescu a început să ordone exportul în masă al produselor industriale şi agricole ca să ajute la plata datoriilor. Curând, românii n-au mai avut din ce trăi. Gazele, curentul electric şi apa au fost raţionalizate, iar curând nu a mai existat nici încălzire centrală; iarna, temperatura medie într-un apartament din Bucureşti cobora la 8 grade. Doamna Serea îşi aminteşte că se culca în palton şi, când se trezea, vedea o pojghiţă de gheaţă pe perete, rezultată din respiraţia ei din timpul nopţii „Aveam apă caldă doar câteva ore la sfârşitul fiecărei săptămâni – nimeni nu pleca de-acasă sâmbătă seara, pentru că era seara de baie”.
A început şi penuria de alimente; la început, a fost doar carnea, dar ulterior şi alimentele de bază – pâinea, laptele, zahărul şi uleiul – au ajuns tot mai greu de găsit. Oamenii stăteau la coadă şi câte 12 ore ca să cumpere alimente, iar mulţi încă îşi mai aduc aminte că trăiau cu oase şi peşte congelat. Românii uitaseră cum era viaţa pe vremea când aveai ce mânca şi erai liber să spui ce vrei. Oamenii erau ameninţaţi chiar dacă îşi exprimau în şoaptă nemulţumirea. Când tatăl doamnei Serea avea 18 ani, agenţii Securităţii au intrat în casă şi au găsit caiete pline cu poezii în care critica guvernul comunist. A fost condamnat la 8 ani de închisoare, dar a fost eliberat în urma amnistiei generale din 1962, după ce a executat numai cinci. Totuşi, el a rămas sub supraveghere; doamna Serea spune că locuinţa în care a crescut era plină de microfoane. Spre deosebire de alţi români, care puteau călători totuşi în ţări din blocul comunist, familiei sale nu i s-a permis să părăsească ţara. Nici până în ziua de azi, doamna Serea nu a aflat ce i s-a întâmplat tatălui ei în închisoare. L-a întrebat de multe ori, dar nu e pregătit să vorbească. Din cauza asta el a încercat să o convingă pe doamna Serea să nu devină scriitoare; credea că e prea periculos, spune ea.
În iulie, Alexandru Vişinescu, care a condus unul dintre odioasele lagăre de muncă de pe vremea lui Ceauşescu în anii ’50-’60, a fost oficial acuzat de crime împotriva umanităţii şi a fost condamnat la 20 de ani închisoare în urma unui proces căruia i s-a spus „Nürembergul românesc”. Totuşi, deşi mulţi încă mai aşteaptă ca foştii angajaţi ai poliţiei secrete de pe vremea lui Ceauşescu să fie deferiţi justiţiei, reacţia populaţiei la procesul domnului Vişinescu a fost surprinzător de slabă.
Poate pentru că se crede că pedeapsa este prea mică şi survine prea târziu. Mulţi dintre cei acuzaţi, inclusiv domnul Vişinescu, au acum în jur de 80 de ani. Dar un alt motiv este acela că, în cei 25 de ani care s-au scurs de a căderea comunismului din România, calitatea vieţii în România s-a îmbunătăţit puţin. Deşi ţara a fost primită în Uniunea Europeană în 2007, siguranţa economică a crescut, veniturile au crescut şi ele, iar noi drepturi permit libera circulaţie şi libera exprimare, amintirile trecutului sunt mereu reinterpretate date fiind problemele acutale, respectiv, continuele tulburări politice şi corupţia extrem de răspândită. Cei mai mulţi dintre românii care încă îşi mai amintesc de zilele comunismului sunt acum pensionari, care trăiesc din pensii mici şi se cufundă în sărăcie. „Lipseşte speranţa”, spune doamna Serea. „Românii sunt angrenaţi într-o prelungită tranziţie, care a devenit o povară pentru ei. Au uitat că nu aveam mâncare şi căldură”. Brusc, zilele din trecut par mai bune: eraU mai tineri şi aveau salarii mai bune. (Chiar şi bunicii autorului acestui articol, primii care i-au povestit depsre coada la raţii, despre iernile geroase şi despre Securitate, încep parcă să tânjească după zilele din trecut. „Nimeni nu încerca să ia mai mult decât i se cuvenea”, i-au spus ei de curând. „Nu era nimic de luat”).
Doamna Serea a emigrat în SUA în 1995 împreună cu soţul şi s-a stabilit la New York, unde a devenit graficiană. A început din nou să scrie poezii în 2001, mai întâi în română, apoi în engleză. De atunci, poemele şi traducerile sale au apărut în „New Letters”, „Meridian”, „World Riot” şi „Apple Valley Review” şi a publicat trei cărţi: „Angels and Beasts” („Îngeri şi fiare” – 2012), „The System” („Sistemul” – 2012) şi „A Dirt Road Hangs from te Sky” („Din cer coboară un drum plin de praf” – 2013). Deşi primele ei scrieri s-au concentrat asupra copilărei, curând ea a început să scrie despre alte lucruri: istorie, imigraţie, vise şi coşmaruri.Tatăl său rămâne un subiect asupra căruia revine mereu. Într-o poezie din 2013, intitulată „Şi n-a făcut niciodată”, ea scrie:
„Tatăl meu stătea în faţa mea, gol/ în subsolul unui spital
Vorbea cu mine/ cu vocea vătuită
Ascultă-mă, Claudia/ ascultă-mă
Şi nu mă gândeam decât să-i spun/ Acoperă-te, tată/ O să-mi spui altădată”. (L.P.)
THE ECONOMIST (Marea Britanie), 1 septembrie 2015
Traducerea: Alexandru Danga, RADOR
