Regele tristei figuri: Merita să intre în istoria Spaniei, dar sfârsește ca fugar

0
68

de Gabriel González, preluare Deutsche Welle

Pentru meritele sale acumulate pe vremea când era tânăr monarh, Juan Carlos ar fi meritat un loc de cinste în istoria Spaniei. Dar de la plecarea sa în exil, fostul rege este practic fugar.

Recunosc, pentru mine Juan Carlos a fost un erou. Dar asta se întâmpla în urmă cu multă vreme. Aveam pe atunci 17 ani, trăiam în Germania şi abia începusem să mă interesez de politică. Dintr-o dată, regele, încă tânăr pe atunci, a apărut pe ecranele televizoarelor. Era ziua de 23 februarie 1981, când părţi ale armatei spaniole şi poliţiei au dat o tentativă de lovitură de stat împotriva democraţiei instaurate cu doar câţiva ani înainte. Tancurile rulau pe străzi, Parlamentul fusese ocupat de pucişti şi guvernul era incapabil de acţiune.

Atunci a apărut acest rege tânăr, pe care toţi îl subestimaseră până în acel moment, îmbrăcat în uniforma comandantului suprem al armatei spaniole, în faţa unei camere de filmat. El a ordonat militarilor să se reîntoarcă de urgenţă în cazărmile lor. Lovitura de stat a eşuat încă în acea noapte. Atunci Juan Carlos a salvat democraţia spaniolă.

Figură centrală a unei transformări reuşite

Odată cu încetarea Războiului Rece şi cu destrămarea Cortinei de Fier, şi în numeroase ţări din Europa centrală, de Est şi Sud-Est a apărut întrebarea cum se poate trece, paşnic şi ordonat, de la un sistem autoritar la democraţie. Multe priviri s-au îndreptat atunci spre Madrid. Spania era percepută de multă vreme drept exemplu al unei tranziţii reuşite, iar Juan Carlos era figura centrală a acestei transformări.

De ce înşir toate aceste vechi fapte eroice ale lui Juan Carlos? Fiindcă, în contextul evenimentelor actuale şi a erorilor regale, ele tind să alunece în fundal. De asemenea, fiindcă tocmai din discrepanţa dintre trecutul glorios al regelui şi prăbuşirea pentru care poartă întreaga vină devine evident tragismul acestei plecări în exil. Cum a putut cineva, care şi-a început cariera de monarh atât de fulminant, ca tânăr şi curajos şef de stat, arhitect şi apărător al democraţiei spaniole, să se afunde atât de adânc în decursul anilor? Nietzsche ar fi spus, probabil: „omenesc, prea omenesc”. „Sursă excelentă de inspiraţie pentru următoarea mea tragedie regală”, ar fi mormăit probabil Shakespeare.

Prin plecarea lipsită de glorie a lui Juan Carlos, care poate fi privită ca o fugă de justiţia spaniolă, ba chiar trebuie privită aşa, adversarii monarhiei sunt, desigur, pe val. Este normal, este chiar benefic. Niciun rege nu are voie să fie deasupra legii. De altfel, în treacăt fie spus, nici preşedinţii SUA nu au voie. Juan Carlos ar fi trebuit mai bine să se explice în faţa unui tribunal spaniol în Spania. Într-o monarhie constituţională modernă, aşa ceva ar fi trebuit să fie de la sine înţeles.

De parcă nimeni n-ar putea să-i facă ceva

Cândva, Juan Carlos a început să se poarte de parcă nimeni nu ar putea să-i facă ceva şi să creadă că-şi poate permite orice. Să-l pună vehement la punct pe preşedintele Venezuelei, Hogo Chavez (2007), să participe la vânători în Africa, inclusiv să se pozeze lângă un elefant răpus de însăşi Majestatea Sa (2012), o întreagă serie de escapade sexuale, suportate cu stoicism de soţia sa, regina Sophia. La acestea se adaugă acum afacerea de corupţie, în care este, prezumtiv, implicat.  

Juan Carlos a devenit tot mai pronunţat o personalitate la care, când te uiţi, te încearcă tristeţea. La fel ca personajul principal din capodopera lui Miguel Cervantes, şi el e trecut de anii săi cei mai buni, şi în ultimul timp nu s-a mai făcut remarcat decât prin chestiuni penibile. Este demult depăşit de o lume pe care nu o mai înţelege şi ale cărei pretenţii, schimbate, de la o monarhie (în cazul în care ea mai este dorită), el nu le mai poate îndeplini. Sau nu mai vrea să le îndeplinească.

Întreaga vină o poartă chiar el

Într-una din ultimele fotografii realizate cu el în Spania, Juan Carlos stă în maşina sa, trist şi însingurat, pe scaunul din dreapta şoferului. Priveşte în gol. Oare îşi dă seama că şi-a compromis locul de onoare în cărţile de istorie ale Spaniei? Şi că poartă întreaga vină pentru asta? Da, recunosc, într-un fel îmi e chiar milă de el. Dar prăbuşirea sa se datorează exclusiv erorilor pe care el însuşi le-a comis. Personal, am ajuns la următoarea concluzie amară: eroii care îmbătrânesc rareori reuşesc să facă, până la capăt, o figură bună.