Sîmbătă seara, Bucureștii au găzduit unul dintre cele mai ciudate evenimente cultural-artistice din post-comunism, unul care a prins cam toți comentatorii pe picior greșit, mai ales că a părut să se nască din spuma mării. Și totuși, lipsa publicității pare să fi fost invers proporțională cu succesul. Comparația între concertul cvasi-anonimului bielorus Max Korzh și cel al lui Michael Jackson din 1992 nu e deloc lipsită de temei. Un show care a împărțit lumea în două, voci critice ori admirative, întrebări nervoase ”cine a aprobat?”, temeri justificate că s-ar fi putut termina foarte prost, pentru că la un loc erau zeci de mii de tineri din state aflate în război sau cel puțin deloc iubitoare unele de altele, etc. Dar, cînd totul s-a terminat cu bine, rămîne întrebarea dacă nu cumva showul e unul dintre acele momente rare care ne amintesc că lumea nu e făcută doar din ură și dezbinare, iar din cînd în cînd ceva ajută oamenii să se vadă cu alți ochi. Ceva aidoma miracolului Crăciunului din 1914, pe cîmpul de luptă al primului război mondial, cînd combatanții din tranșee au lăsat ura deoparte și au celebrat frățește marea sărbătoare.
Concertul rapperului bielorus Max Korzh a șocat românii, pentru că s-au trezit că un artist de care nu auzise nici naiba arde un show la București, iar biletele se vînd instantaneu. Și nu românilor, ci unui număr de aproape 50.000 de străini veniți special din cca.50 de țări, majoritatea din spațiul fost comunist. Cu precădere ucraineni, bieloruși, ruși, moldoveni, polonezi șamd. Nu a existat, practic, campanie publicitară cu excepția rețelelor sociale, ceea ce a adîncit misterul. În 1992, concertul celui mai mare artist al ultimei jumătăți de secol, Michael Jackson, a beneficiat de o mega-promovare media de peste o lună mai înainte de a aduna 80.000 de oameni pe stadion într-un show magnific. Korzh a reușit să adune ”doar” 50.000 fără aureola de megastar mondial, fără publicitate, fără efecte speciale de milioane de dolari, dar atmosfera din arena pare chiar să o fi bătut pe cea din 1992.

Cine e individul ăsta și ce a vrut el de la noi?
Cu ajutorul netului, mulți am aflat că e un rapper de succes care cîntă pe gustul unei populații tinere din Est, crescută la vremuri tulburi într-o lume ambiguă, nici comunistă, nici occidentală, confruntată cu probleme existențiale, inclusiv război, ori apartenența la țări stigmatizate ca dictaturi șamd. O ecuație complicată. O generație care a găsit un debușeu, un mod de a-și clama nemulțumirea față de sistemul în care trăiește.
Korzh cîntă pe limba acestei generații, denunțînd tarele sistemului, celebrînd libertatea, criticînd regimul Lukașenko ori războiul din Ucraina, chiar dacă încearcă să mențină o linie relativ moderată, ceea ce îi aduce unele critici. Unii îl vor mai mult activist politic decît entertainer. În cazul lui Max Korzh, situația este ambiguă, deci: el nu este perceput ca artist pro-Kremlin, dar nici nu se încadrează complet în linia culturală militant anti-rusă promovată în anumite medii occidentale. Tocmai această ambiguitate sensibilizează.
Ar fi exagerat să spunem că Max e un Elvis estic, dar și regele rockului a explodat într-o conjunctură similară, cînd tineretul american încerca să se regăsească în noua ordine de după al doilea război mondial, refuzînd tabuurile prăinților și bunicilor și căutînd eliberarea printr-o muzică nebună, după standardele vremii. La fel, alți mari artiști din perioada războiului din Vietnam, cînd tinerii americani se săturaseră să fie carnea de tun a vulturilor politicii și ai războiului și și-au strigat nemulțumirea la festivalul Woodstock.
La București, ieri, nemulțumirea a fost clamată din zeci de mii de piepturi. În limba rusă!
Iarăși șocant într-o țară în care, vorba aia, ”dușii” se luptă din greu cu rușii!
De mirare că activiștii tefeliști specializați în liste negre nu s-au legat cu lanțuri de gardul stadionului, în semn de protest.

Cîștigă România ceva din acest spectacol?
Să încercăm să o luăm metodic.
Cîștigă în primul rînd ca imagine regională. Pentru mulți dintre participanți – ucraineni, belaruși, ruși, kazahi, polonezi, moldoveni – Bucureștiul apare ca un spațiu relativ sigur, accesibil și permisiv unde se pot întîlni fără tensiunile directe existente în propriile țări. Într-o regiune fragmentată politic și militar, simplul fapt că zeci de mii de oameni din spațiul ex-sovietic vin voluntar la București și nu se măcelăresc între ei, ba dimpotrivă, produce un tip de soft power greu de cumpărat prin campanii oficiale.
Mai există și un cîștigător sociologic: diaspora post-sovietică tînără. Mulți dintre cei veniți la concert nu vin doar pentru muzică. Vin pentru apartenență la un spațiu geografic, limbă relativ comună, nostalgie, libertate temporară și sentimentul că fac parte dintr-o generație suspendată între război, migrație și identitate. În multe relatări despre concertele lui Korzh apare ideea de comunitate emoțională est-europeană.
Pe termen lung, orașul București cîștigă, în opinia noastră, un capital de imagine semnificativ, aceea de potențial hub cultural. Capacitatea de a găzdui în siguranță un eveniment cu un profil de risc geopolitic atît de complex demonstrează că Bucureștiul are infrastructura de securitate și logistică necesară pentru a deveni o zonă neutră și un punct de atracție major pentru evenimente internaționale de masă din Europa de Est.
Indirect, cîștigă și industria românească de evenimente. Organizatorii primesc o validare foarte importantă: Bucureștiul poate deveni punct de întîlnire pentru piețe pe care Vestul Europei nu le înțelege complet. Asta poate aduce, cum spuneam, alte concerte similare și alte fluxuri de turiști culturali.



