Reporter: Sunteţi adeptul porţilor deschise sau credeţi că s-ar impune o anumită precauţie în privinţa imigranţilor?
Marcel Iureş: Eu sunt un om circumspect prin educaţie, pentru că cred foarte mult în lege, în normă, într-o metodă. Şi învăţatul e după o metodă, nu e haotic, nu e aiurea. Dar e după caz. Aşa, aparent, migraţii au fost de la anul 1000 încoace cu duiumul, au format popoare, au fost chimii din astea extrem de complexe, suntem rezultatul acestui tip de mişcare. S-au scurs energii aici, s-au transformat în altceva. E de vorbit, e de vorbit şi evident, de gândit înainte.
Rep.: Apar diverse voci care se tem că identitatea culturală a Europei ar putea fi afectată de venirea acestor imigranţi. Are Europa motive de teamă, în opinia dvs.?
M.I.: Vorbim despre o abstracţie, când pronunţăm cuvântul „Europa”, mi se pare o abstracţie. Eu vorbesc de la mine de pe stradă, nu-mi pot permite să emit judecăţi de genul ăsta (…). Dar vedeţi, e important să ştim ce-i cu cultura Europei înainte. Ar fi trebuit să medităm sau să începem să medităm asupra acestui lucru. Meditaţia presupune timp, presupune concentrare, vocaţie, competenţe şi o minimă regulă a dialogului, adică unii să vorbească şi alţii să tacă, după care dacă au înţeles, să vorbească la rândul lor, să aibă argumente. Cred că lucrurile astea au rămas în picioare de 1.500-2.000 de ani. E foarte uşor să critici şi să dai verdicte. Nu fac parte din oamenii care trăncănesc, în buna tradiţie a omului post-modern. Cred că trebuie să ne liniştim, ăsta-i primul lucru pe care-l fac eu, încerc să mă liniştesc, să mă reculeg cumva, că trăim din şoc în şoc, viaţa modernă, cu toate că este opulentă sau tocmai de aia, pentru că este opulentă şi enorm de bogată în fel de fel de posibilităţi care sunt tot atâtea provocări, te descumpăneşte. E mult, e foarte mult pentru omul modern, care pretinde că face faţă, dar de fapt el nu face faţă, e chircit undeva şi aşteaptă ori de la Guvern ori de la un comesean, un drumeţ să-i spună ce se întâmplă.
„Europa pare asediată, ea nu cere ajutor nimănui”
Rep.: Credeţi că reacţia de până acum a fost una mai degrabă emoţională?
M.I.: Aşa pare, aşa pare, dar ştiu şi eu, fiind un om circumspect, mă întreb ce înseamnă emoţional de fapt, în contextul ăsta? E panică, e o formă de derută? Pare că nu are centru, nu are un centru de comandă, nu are un centru spiritual toată tărăşenia asta. Se percepe şi se comentează exclusiv pericolul, că e mare, că e mic, toată lumea îi dă o dimensiune, e iminent, astea-s generalităţi. Dacă cuvântul „emoţional” presupune chiar ce zice definiţia lui, adică o emoţie sufletească, ce presupune şi o deschidere, o analiză, o cerere de ajutor. Deocamdată, Europa pare asediată, ea nu cere ajutor nimănui, dacă e să vorbim aşa, generalităţi. Europa, poate să fie o doamnă, poate să fie un domn, poate să fie cineva dintr-un cartier, poate să fie cineva din Consiliul Europei. Când numim Europa, e destul de difuz. Se pare că până acum nici n-avea graniţe, acum ne-am dat seama că ea are o graniţă, care trebuie apărată. De cine, cum, rămâne de văzut. Adică nu poţi să aperi Europa de nişte oameni care vin mai disperaţi, că sunt spioni, că sunt terorişti, noi nu ştim încă să definim fenomenul.
Rep.: Un gard la graniţă ce rezolvă?
M.I.: Fiecare om, fiecare ţară, fiecare limbă, acum am văzut că şi religiile sunt discutabile, reacţionează la nivelul la care crede, la care e, la care îl împinge, cum spuneaţi, emoţia, care după părerea mea, nu-i un lucru rău. Un om nu poate fi desprins de emoţiile lui, care sunt o reacţie la un impact, impactul unei forme pe care toată lumea o defineşte violenţă, invazie, migraţie, emigraţie, încă nu s-a definit ce-s oamenii ăştia, masa asta mare, sunt emigranţi, imigranţi, refugiaţi, dezertori? Dumnezeu ştie! Acum, vorbind mai ca oamenii, mie mi se pare normal ce se întâmplă, atâta vreme cât omul continuă să-l înmormânteze pe Dumnezeu, adică sunt nişte funeralii care durează de o sută şi ceva de ani. E normal.
De ce lipsesc dezbaterile din societatea civilă? „Societăţile sunt anexate de guverne, care se poartă ca nişte dădace”
Rep.: S-ar impune o dezbatere ceva mai vie în societatea românească pe tema refugiaţilor? Unde sunt ONG-urile?
M.I.: Kant, atunci când invita la masă oameni, el fiind un om normal la cap, nu invita mai mult de şapte oameni. Ca să ai o dezbatere în care lumea să se înţeleagă, oamenii să se înţeleagă între ei, nu zic că ar trebui şapte înţelepţi sau şapte oameni normali la cap… pot să spun cu siguranţă că societăţile, a noastră nu face excepţie, că sunt ele culturale, biologice, zoologice, sociologice, cum doriţi, istorice, etnice, lingvistice, sunt anexate de guverne, guverne care în mod vizibil se comportă ca nişte dădace, ca nişte doici. Şi atunci, normal, noi ne uităm la doică să vedem ce zice ea, se încruntă, se supără, ştie ea, are ea un as în mânecă, ne mai dă de mâncare, nu ne mai dă, e foarte greu să stabileşti regulile unei dezbateri în contextul ăsta. Cred că trebuie definit în primul rând cine suntem şi ce roluri jucăm. ONG-ul este o formă, o anexă mai de lux a politicului, în fond. Un ONG nu aşteaptă decât să-i fie dată atenţie, chiar îl trage de mână pe politic, pe Guvern, că e Parlament, că e minister, să-l bage în seamă şi să-i dea o direcţie. Mă tem că suntem în acest punct. Dialogul se face între nişte forţe care se iau în seamă, în primul rând.
