După aproape 2000 de ani de istorie frământată, Turnu Severin ajunge între cele două războaie să fie printre primele 18 importante centre urbane ale României. Inima sa era portul la Dunăre, în care ancorau nave germane, austriece, iugoslave, cehoslovace, maghiare. Prosperitatea din acea vreme l-a făcut să crească spre nord, dincolo de cartierul Tudor Vladimirescu, să se bucure de şcoli noi, biblioteci, teatre, un Palat al Culturii şi tot ce îi trebuia unui oraş.
„Regret, în primul rând, frumuseţea Severinului de atunci. Era oraş mic dar curat, extraordinar de curat! Şi era lume puţină. Ne cunoşteam unii cu alţii, era acea legătură sufletească, puternică, între severineni”, spunea cu melancolie colonelul (r) George Stăreşin, un severinean bine educat, născut într-o familie din lumea bună a oraşului: tatăl său era militar de carieră şi fusese adjutant al regelui Carol al II-lea. Înregistrat acum 20 de ani de realizatorul Radio România Andreea Demirgian, George Stăreşin vorbea cu multă dragoste despre oraşul adolescenţei sale…
„De la bun început, capitala Districtului Mehedinţi – că aşa se numea atunci – a fost satul Cerneţ, la câţiva kilometri, la est de oraş. Acolo a fost o personalitate, învăţătorul Virgil Pleşoianu care era din Pleşoi, Râmnicu Vâlcea, însă fusese numit învăţător aci. […] În timpul lui Carol I s-a mutat la Turnu Severin. De ce? Pentru că în timpul ocupaţiei de tristă amintire, germană, din 1916-’18, un mare capitalist german făcuse aicea şantierul naval care este şi acuma şi care e mai mare acum. […] Şi atunci s-a gândit că ar fi bine să mute capitala aci, pentru că este acest şantier, având şi case pentru muncitori, pentru ingineri, pentru cine era personalul şantierului. Şi aşa, cu timpul, oraşul s-a tot mărit, s-a tot mărit. Iar în 1936, când tatăl meu a ieşit la pensie, s-a mutat la Severin, în <oraşul rozelor> şi <oraşul pensionarilor>. […] <Oraşul rozelor>, pentru că aici a fost parcul numai cu trandafiri – care au mai dispărut ei, ăsta-i adevărul, din cauza tineretului nostru care nu poate el până nu rupe o floare! […] Aveam 16 ani atunci [când am venit]. Oraşul era locuit numai de 30.000 de locuitori. […]
Oraşul era – bulevardul acesta, Regele Carol I, pe care ne aflăm noi acum – asfaltat. Centrul – fântâna aerteziană aţi văzut-o – pe dreapta şi pe stânga, asfaltat. La mijloc era ţărână, nu era niciun fel de asfalt. Palatul <Traian> era. Bulevardul, fost Regina Elisabeta, actualmente Tudor Vladimirescu era plin de ţărână. […] Aveam trei fanfare: a Regimentului 95 infanterie a cărei cazarmă se află undeva pe strada Traian, în jos, actualmente este Combinatul de celuloză şi Hârtie. […] A doua era muzica CFR-ului, care cânta în Parcul Rozelor despre care vorbirăm, într-un intrând unde a mai rămas o bucată de asfalt, unde a fost monumentul lui Ion Şt. Paulian, pe care l-au mutat chiar în faţa Liceului Paulian, liceu de artă, undeva pe strada Crişan. Aşa… Şi a treia, mai era muzica Şantierului Naval. Asta cânta în grădina publică, deci în Grădina General Dragalina, la teatru; de la teatru, încolo merge [strada], spre Colegiul Traian. Era un chioşc care a dispărut cu vremurile şi acolo cânta muzica lor. Era o veselie! Mergând <pe Corso>, spuneam noi – parcă am fi fost unguri! – pe partea dreaptă cum mergeai la prefectură, unde-i poşta, telefoanele, erau de la colt, de-aci, trei restaurante, printre care unul era Europa. Avea o orchestră foarte bună şi acolo, la Europa, se ducea lumea, high life-ul, cu bani mulţi. Era, de exemplu, 25 de lei o cafeluţă – ei, 25 erau bani grei, hă-hă! Eu, copil, nici nu vedeam 25 de lei, [dacă ceream] îmi rupea tata urechile, <Păi, ce vrei să faci cu banii?>…”
[Interviu de Andreea Demirgian, 2001, preluare Rador]
