Deutsche Welle: Iohannis, bătălia pentru DC și tabuul înfricoșător din România

Ambasada României de la Washington ne înștiințează că emisarul președintelui Iohannis, Bogdan Aurescu, consilier pe probleme de securitate, a continuat seria unor întrevederi cu figuri ale administrației americane. Joi, diplomatul român s-a întâlnit la Casa Albă cu John Bolton, consilier pentru securitate națională al președintelui Trump, omul despre care se crede că a încurajat denunțarea acordului cu Iranul.

Pare tot mai limpede că președintele Iohannis se străduiește să întrețină relația cu SUA în numele său personal și să alunge norii suspiciunii care s-ar fi putut abate asupra sa după declarațiile cu privire la Ierusalim. Se manifestă în acest plan o competiție acerbă, fiecare dintre cele două tabere din România căutând, se pare, pe căi diferite, să dobândească cu prioritate accesul la cele mai înalte nivele ale administrației americane. Nu vom spune noi cu ce seamănă asta, căci modelul istoric se impune cu o evidență aproape impudică.

Interesant este însă că nici raporturile cu UE nu sunt ușor de întreținut, mai ales dacă luăm în considerare inițiativele noi ale Germaniei și Franței de a reînnoda relația cu Rusia. Cum să comentezi ca diplomat român vizita președintelui Franței la Sankt Petersburg și concesiile evidente pe care le-a făcut Rusiei mai ales cu privire la Siria?

Bineînțeles, nimeni nu o face, măcar pentru faptul că în presa și politica românească s-a instituit un soi de tabu înfricoșător. Nimeni nu mai are ”curajul” să meargă la ambasada Rusiei (nici măcar atunci când participă și ambasadorul american), iar dacă un judecător al Curții Constituționale a plecat la un colovciu în Rusia, mai că nu a fost denunțat ca trădător de țară. Se cultivă în România de cel puțin un deceniu un antirusism prostesc, care îi face suspecți pe toți aceia care ar călători la Moscova.

Urmarea este că, la București, niciun om cu ambiții politice nu ar îndrăzni să spună că Rusia poartă, în esență, o identitate europeană, așa cum a spus aproape textual Emmanuel Macron, ieri, la Sankt Petersburg. Și nu din cauza traumei sovietice, ci din cauza spaimei superstițioase că orice frază amiabilă adresată rușilor ar conține în ea un virus periculos de antioccidentalism. România oficială din ultimul deceniu pare dominată nu de un antisovietism robust, așa ca Polonia conservatoare de astăzi, ci de un lovinescianism simplificat, redus la câteva rudimente. Ca să nu mai spunem că activiștilor acestui curent le scapă ironia că Lovinescu își extrăgea critica la adresa Bisericii Ortodoxe tot din ideile unui scriitor rus.

În această ambianță reducționistă, a exprima opinii favorabile față de noua orientare a Franței e imposibil, dar mai grav este că oficialii din România nici să critice nu mai pot cu adevărat (a se înțelege cu eficacitate diplomatică), căci critica Rusiei din spațiul public românesc a devenit ceva compulsiv și lipsit de consistență.

Cu siguranță însă că ceea ce face Emmanuel Macron nu poate fi urmat fără rezerve. Cel puțin Angela Merkel a făcut o vizită scurtă la Soci, dar el a fost primit la Sankt Petersburg ca replică, desigur, la primirea pe care i-o făcuse lui Vladimir Putin la Versailles, solemnitate care obligă. Iar în centrul intervenției sale de la conferința de presă comună cu președintele Putin, Emmanuel Macron a așezat o ”declarație de independență” a Franței, față de SUA, se înțelege. A fost un fel de a da asigurări rușilor că Franța se va rupe de dependențele sale occidentale și că se poate conta pe ea.

Nu e clar încă pentru nimeni ce consecințe poate avea acest lucru, dar fraza a sunat neliniștitor pentru cei care mai cred în rolul NATO și în relația transatlantică. La București, cel puțin ideea nu poate fi asimilată ușor ca un reper de ”politică europeană”, mai ales că există deja multe precedente în care Franța și Germania și-au manifestat intenția de a construi o forță militară alternativă la NATO.

E adevărat, însă, că președintele Franței ”nu s-a predat” cu totul, evocând dezacordurile care continuă să existe în relația cu Rusia și care îi oferă oricând posibilitatea de a face un pas înapoi. Emmanuel Macron a căutat într-adevăr să pară complet independent și gata oricând să reia criticile la adresa Rusiei, ceea ce explică poate și neîncrederea pe care Vladimir Putin a părut să o afișeze pe toată durata întâlnirii comune cu presa.

Dar în cele din urmă, întrebarea cea mai importantă este cât de independent poate fi Macron nu față de SUA, ci față de Europa, căci acesta este aspectul vital pentru onestitatea relațiilor din cadrul Uniunii. O declarație de independență luată ad litteram face ca toate scrupulele – pe care și le face, bunăoară, președintele Iohannis – cu privire la un aspect sau altul al așa-zisei politici externe europene să pară candide, dacă nu de-a dreptul neadecvate.