COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Președintele, Klaus Iohannis, are în linii mari dreptate cât privește formele, dar se înșală cu privire la conținut.
Președintele, Klaus Iohannis, a cerut astăzi demisia prim-ministrului Viorica Dăncilă. Întâlnirea dintre cei doi, care ar fi trebuit să aibă loc înaintea acestui anunț, fusese anulată, dar președintele a recunoscut că avea decizia pregătită indiferent cum ar fi decurs întrevederea. Într-o scurtă intervenție, cu o voce vizibil marcată de emoție, președintele Iohannis a spus, după ce a trecut în revistă evenimentele ultimelor zile privitoare la mutarea ambasadei la Ierusalim și la vizita guvernamentală în Israel: ”Doamna Dăncilă nu face față poziției de prim-ministru și transformă Guvernul într-o vulnerabilitate pentru România.” Și apoi a încheiat: ”Solicit public demisia doamnei Dăncilă din funcția de prim-ministru al României”.
Fie că are, fie că nu are dreptate, președintele nu îl poate demite pe primul-ministru. E o veche poveste, ba chiar cea mai importantă problemă constituțională a României. În 1991 Constituanta a preluat formula semi-prezidențială din Franța, dar a preluat-o prost, căci, aducându-i modificări, i-a stricat funcționalitatea. În Franța, președintele este șeful executivului, dar în România nu.
Joi, într-o declarație nepregătită, președintele spusese că nu a fost înștiințat de către prim-ministru de intenția deplasării sale în Israel și că a plecat ”fără mandat din partea șefului statului”. Atâta doar că, în arhitectura constituțională românească, nu șeful statului oferă mandat premierului, ci parlamentul. Prim-ministrul nu are nevoie de mandat de la președinte atunci când face o vizită oficială în străinătate și, evident, nici măcar de la Parlament, mandatul fiind unul general, inclus în votul de investitură. Pot apărea situații excepționale (negocieri internaționale) în care Guvernul să ceară un mandat din partea Parlamentului pentru a conferi mai multă greutate poziției sale, dar nu există încă un precedent în România. E adevărat, spiritul de cooperare (necesar în buna funcționare a statului) ar fi pretins premierului să se consulte cu președintele, dar nu există nicio obligație constituțională.
Prin urmare președintele a făcut astăzi un gest riscant, și cu siguranță că era conștient de acest fapt, ceea ce explică și emoția din voce. Dacă ar fi tăcut, ar fi acceptat, practic, să fie destituit de facto din prerogativele sale. Dar cerând premierului demisia, președintele provoacă o situație fără ieșire. Dacă până acum nu a existat colaborare loială, de aici înainte cu atât mai puțin, căci ne putem aștepta ca premierul Viorica Dăncilă să nu demisioneze. Cu alte cuvinte va urma un război permanent, unul nedisimulat și fără menajamente. Președintele știe, chiar dacă nu va recunoaște, că, din acest moment, contribuie la instaurarea unui climat de criză și de instabilitate politică.
Viorica Dăncilă în timpul vizitei efectuate în Israel, alături de şeful statului evreu Reuven Rivlin
Cu toate acestea trebuie să ne întrebăm cine are dreptate. Și nu este ușor de răspuns. PSD (căci nu e vorba de o acțiune individuală a Vioricăi Dăncilă sau Liviu Dragnea) a inițiat un act major de politică externă căutând, în mod evident, să-l lase deoparte pe președintele Iohannis, titularul politicii externe conform prerogativelor constituționale. Să trecem rapid peste faptul că inactivitatea sa devenită proverbială i-a stimulat mult pe adversarii politici. Căci, în ciuda conduitei sale aproape demisionare, el rămâne actorul constituțional care ar fi trebuit să fie invitat la ședința de guvern în care s-a discutat mutarea ambasadei la Ierusalim.
Un matematician celebru avea o vorbă pe care o repeta studenților săi la cursul de geometrie: o problemă poate fi gândită corect pe figuri greșite, după cum poate fi gândită greșit pe figuri corecte. În cazul de față, președintele Iohannis are dreptate să considere că s-a adus atingere prerogativelor sale, dar, în virtutea acelorași prerogative, s-a exprimat grăbit împotriva unei inițiative valoroase de politică externă. Mutarea ambasadei României la Ierusalim ar fi un act care ar da mai multă greutate unei politici externe fondate în ultimele decenii pe simplă și nereflectată conformitate. Ba mai mult, împotrivirea prea rigidă a președintelui Iohannis a lăsat impresia neplăcută că la București nu există, de fapt, un spațiu real de deliberare.
În schimb PSD, dacă păstrăm analogia, a gândit bine pe forme greșite. Spre deosebire însă de matematici, care evoluează într-o sferă imaterială, în politică, eroarea de formă lasă urme. Nesocotirea procedurilor se plătește acum prin impresia de nesiguranță pe care o lasă din nou politica românească.
Situația este, într-adevăr, încurcată și apăsătoare. Dar dacă ne raportăm la esențial, e regretabil că România, din motive pe care încă nu le-am expus suficient, ratează șansa de a adopta în văzul lumii o decizie, minoritară astăzi, dar pe care viitorul o va confirma glorios.
