Investigaţia Comisiei Europene nu este decât partea văzută şi de actualitate a temei numită exportul de gaze. Povestea a început mai demult. În noiembrie 2012, Comisia Europeană a demarat o procedură de infringement împotriva României, motivul fiind interdicţiile impuse de autorităţile statului asupra exporturilor de gaze. Legislaţia europeană obligă statele membre să asigure transportul de gaze prin conductele de interconectare în ambele direcţii, şi în sensul de import, dar şi în cel de export, motivul fiind sporirea securităţii aprovizionării pentru statele Uniunii. Astfel, regulamentele europene cer României ca toate conductele de interconectare cu pieţele externe să asigure „fluxul invers”, adică atât importul, cât şi exportul de gaze.
Presate de procedura de infrigment, autorităţile române de reglementare din domeniul energetic au luat decizia, în aprilie 2013, să elimine interdicţiile legale de export. Cu alte cuvinte, legal, din primăvara anului 2013, România putea să treacă la exportul de gaze. Dar, partea legală nu a fost susţinută de infrastructură. România avea, în urmă cu trei ani, trei conducte de gaze care făceau legătura cu exteriorul. Este vorba despre conductele Arad-Szeged, Giurgiu-Ruse şi Iaşi-Ungheni. Niciuna dintre conducte nu putea, în urmă cu trei ani, să asigure, din punct de vedere tehnic, exportul de gaze. Şi acum, în anul 2016, conductele sunt în aceeaşi situaţie. Este exact ceea ce anchetează, în aceste zile, Comisia Europeană şi anume dacă nu cumva trei companii energetice româneşti s-au înţeles pentru a nu se finaliza capacitatea tehnică de export.
Atenţie, însă, problema este ceva mai complicată! Un specialist în domeniu explică încă o cauză a faptului că România nu a realizat până anul trecut interconectivitatea cu statele europene. Motivul este diferenţa de presiune, respectiv, reţeaua de gaze din Ungaria lucrând la o presiune mult mai mare decât cea din România. Ceea ce face necesar ca România să aibă nevoie de investiţii suplimentare în reţeaua naţională de transport a gazelor naturale.
Să ne întoarcem la controlul Comisiei Europene. El se bazează pe principiile generale ale politicii energetice europene care obligă statele membre să asigure transportul de gaze în ambele sensuri şi de export şi de import. Aceasta este logica inspecţiei europene.
Există însă şi o serie de dubii principiale faţă de această investigaţie. Primul dintre ele este legat de faptul că Uniunea Europeană a ratat aproape toate obiectivele politicii energetice. Restructurarea companiilor de profil s-a făcut doar parţial, iar proiectele de construcţie a conductelor au rămas doar pe hârtie. Astfel, s-a ajuns ca Europa să rămână cu aceleaşi resurse limitate de gaze naturale şi cu proiecte care până acum nu s-au finalizat, ba, dimpotrivă, s-au împotmolit.
În acest context, intervine o întrebare tulburătoare: o ţară ca România care are resurse energetice şi care îşi asigură practic consumul din resurse proprii, poate fi presată să exporte gaze naturale? Răspunsul european este: evident, România trebuie să respecte reglementările europene şi politica energetică. Perfect adevărat. Doar că politica energetică europeană a deviat ea însăşi de la propriile principii pe care acum doreşte să le impună României. Ceva nu se leagă în investigaţia Comisiei Europene. Din punct de vedere economic, companiile româneşti ar fi trebuit să fie interesate să exporte gaz pentru a-şi mări încasările. În loc să facă un cartel care să blocheze exporturile, firmele româneşti, de stat sau private, ar fi trebuit să-şi caute piaţa în Europa de Vest. Din acest punct de vedere, investigaţia Comisiei Europene pare mai degrabă o poliţă pe care Europa o plăteşte României.