”Drum spre nicăieri: mitologizarea eroică a crimelor de război este un drum direct spre o nouă catastrofă națională” – sub acest titlu, Ambasada Federației Ruse în România își publică, pe pagina sa de Facebook, însemnările de la expoziția „România în cel de-al Doilea Război Mondial 1944-1945”, deschisă la Muzeul Național de Istorie a României.
CE SUSȚIN RUȘII:
În familiarizarea cu materialele expoziției de la Muzeul Național de Istorie a României, este imposibil să nu acordăm atenție multor inexactități care denaturează faptele istorice. Dar nu sunt sarcinile noastre acelea să corectăm erorile. Ne vom concentra doar pe aspectele care au o importanță fundamentală.
Apare impresia că, de dragul conjuncturii politice, organizatorii expoziției au încercat tot posibilul ca să se încadreze în „trendul” de rescriere a istoriei și de revizuire a rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial care a fost adoptat recent de unele țări din Occident și din Europa de Est.
Trecând sub tăcere pagini neplăcute de istorie și interpretând versiunea retușată a evenimentelor la propria discreție, expoziția urmărește de fapt intenția să scuze și să justifice crimele de război ale acoliților români ai Germaniei naziste, deghizând actele lor criminale în „lupta de eliberare națională” a poporului român, precum și de a minimaliza rolul Armatei Roșii în eliberarea Europei de Est și Europei Centrale, inclusiv a României, de trupele hitleriste și aliaților lor. Astfel, se încearcă justificarea și înălțarea la rangul de „eroi naționali” a invadatorilor, ocupanților, jefuitorilor și violatorilor, care aruncau chiar și bebeluși pe baionete, care au ucis zeci de mii de evrei în Odessa și în alte orașe și sate (numeroase documente și relatări ale martirilor la crimele comise sunt păstrate în muzeele și arhivele din Rusia).
Încercările de a-l achita pe criminal de război Ion Antonescu, condamnat și executat în conformitate cu verdictul Tribunalului București, care a lucrat în paralel cu Tribunalul de la Nürnberg la cazurile principalilor criminali naziști și pe același temei juridic, nu rezistă criticilor de nici un fel. Potrivit materialelor expoziției, dictatorul I. Antonescu pare a fi aproape salvatorul evreilor români, pentru că, precum spun aceste materiale, la sfârșitul anului 1942, când a început să se contureze un moment de cotitură în evenimentele războiului, el a dat un ordin ca deportarea în masă a evreilor să fie oprită. Rezultatul practic al acestui „umanism” (desigur, ținând cont și de alte evenimente istorice) este acela că astăzi comunitățile evreiești din România reprezintă puțin peste 1% din populația evreiască a țării în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.
Politica penală, și de fapt, antinațională a lui I. Antonescu a făcut ca poporul român să fie complice și, în același timp, victimă a aventurilor conducătorului, care au adus România pe marginea unei catastrofe naționale (conform celor mai conservatoare estimări, sute de mii de militari români au murit, au fost răniți și luați prizonieri pe frontul de est în războiul împotriva URSS). Și doar previziunile unui grup de politicieni români conduși de regele Mihai I a deschis la 23 august 1944 calea spre salvarea națiunii române.
Este surprinzător modul în care materialele expoziției prezintă procesul de eliberare a teritoriului României de trupele germane și maghiare. Se stipulează că Armata Roșie nu a eliberat România, iar trupele sovietice „…au trecut liber”, după ce au depășit „700 km pe teritoriul României în 18 zile”.
În realitate, eliberarea teritoriului României de către Armata Roșie a început la 27 martie 1944 (în timpul Operațiunii Uman-Botoșani) odată cu forțarea râului Prut. Eliberarea completă a întregului teritoriu al României a fost posibilă numai după Operațiunea Iași-Chișinău (20 – 29 august 1944) și ostilităților ulterioare abia la 25 octombrie 1944, când Armata a 40-a sovietică a eliberat orașul Satu Mare și Armata a 4-a română a eliberat orașul Carei. Tocmai această dată, așa cum înțelegem noi, este sărbătorită în România ca Ziua Armatei Române.
Cum pot fi infirmate, „cu conștiința curată”, aceste fapte dacă aproape două sute de locuri de înmormântare militare sovietice sunt împrăștiate în toată România, de la Constanța la Satu Mare și de la Timișoara la Iași, iar numărul, stabilit oficial, al militarilor sovietici care au pierit pe teritoriul țării este de aproximativ 70 000 de căzuți și peste 280 000 de răniți. În același timp, în unele zone sunt încă descoperite înmormântări fără nume…
Generează nedumerire afirmația că „armata română nu s-a predat după 23 august 1944”. La rândul nostru, vom spune doar că, la scurt timp după aceea, ea s-a alăturat Armatei Roșii ca aliat în eliberarea ulterioară a Europei de Est și Centrală, fapt de care se amintește cu recunoștință în țara noastră. În același timp, înainte de încheierea Tratatului de pace de la Paris cu URSS în 1947, România a fost oficial un „stat inamic” (“enemy state”) pentru puterile aliate ale Națiunilor Unite și Uniunea Sovietică, în baza articolului 107 din Carta ONU, avea dreptul de a întreprinde orice acțiune împotriva României, sancționată de guvernul sovietic în contextul celui de-al Doilea Război Mondial (1).
Vorbind despre calomnia istorică cultivată persistent în România despre presupusele „crime în masă” ale Armatei Sovietice împotriva civililor, este suficient să reamintim ordinul lui Stalin nr. 229, potrivit căruia orice relații sexuale între militarii sovietici și reprezentantele altor națiuni din teritoriile cucerite erau interzise. Pentru neascultare, urma tribunalul, iar pentru viol – executarea, deși în război, desigur, se întâmpla orice… Dar nu Armata Roșie a fost aceea care a atacat România, ci trupele acesteia din urmă au invadat și au ocupat o parte semnificativă din Rusia modernă și Ucraina, de unde ele au fost alungate…
În legătură cu intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, guvernul URSS încă la 2 aprilie 1944, cu aproape cinci luni înainte de lovitura de stat din 23 august, a făcut o declarație în care au fost conturate obiectivele de eliberare ale Armatei Roșii, se sublinia că URSS „nu urmărește scopul de a dobândi vreo parte a teritoriului României sau de a schimba sistemul social existent al României și că intrarea trupelor sovietice în România este dictată exclusiv de necesitatea militară…”
În decretul Comitetului de Stat al Apărării (cel mai înalt corp al puterii de stat din URSS în perioada de război) nr. 5594 din 10 aprilie 1944 „Cu privire la comportamentul trupelor sovietice pe teritoriul eliberat al României”, s-a dispus ca „în zonele ocupate de Armata Roșie să nu se instituie soviete și autorități de stat sovietice, să se mențină fără modificări toate autoritățile române existente în aceste zone și sistemul existent de structură economică și politică din România.” Evenimentele din această perioadă nu trebuie confundate cu etapa postbelică a istoriei, când, la inițiativa foștilor aliați occidentali ai URSS, a început „Războiul rece”, care a împărțit Europa printr-o „cortină de fier” în două sfere de influență. Apropo, ar fi corect ca începutul acestuia să fie datat nu de la discursul lui W. Churchill în Fulton în 1946, ci din momentul în care comandamentul militar britanic, la instrucțiunile prim-ministrului, încă în aprilie 1945, înainte de capitularea Germaniei, a elaborat un plan pentru un atac asupra URSS numit „De neconceput” (“Unthinkable”).
O vie dovadă a atitudinii poporului român față de eliberatori o reprezintă imaginile fotografice și jurnalele de actualități care au surprins fețele bucuroase ale bucureștenilor și localnicilor din alte orașe românești, salutând cu flori detașamentul de avangardă a trupelor sovietice și Diviziei infanterie voluntari români ”Tudor Vladimirescu”, care cu adevărat au intrat fără lupte în capitala României la 31 august 1944 (2).
Atenție specială o merită scrisoarea din partea Patriarhului Nicodim către Comisia Aliată de Control. Ea exprimă recunoștința sa față de Armata Roșie. Patriarhul BOR menționează, în special, că „trecând prin zilele grele, am fost bucuroși să primim informații confirmate cu acuratețe din Moldova, precum și din țara noastră, că Armata URSS a luat sub protecția sa proprietatea și liniștea mănăstirilor de măici și călugări. Toate au fost protejate cu grijă, datorită idealurilor și sentimentelor înalte de umanitare și civilizație care au îndrumat și de care sunt ghidate Guvernul, Comandamentul Militar și Armata URSS”(3).
Acordul de armistițiu dintre URSS, Marea Britanie și Statele Unite, pe de o parte, și Regatul României, pe de altă parte, semnat la 12 septembrie 1944, a avut o importanță crucială pentru România postbelică.
Prin acest document, puterile aliate au anulat decizia așa-numitului al doilea arbitraj de la Viena și și-au confirmat intențiile nu numai de a elibera, ci și de a readuce Transilvania de Nord în România. Ulterior, la insistența lui I.V. Stalin, acest lucru a și fost realizat.
Organizatorii expoziției, pretinzând la credibilitatea istorică a expoziției, ar fi trebuit să plaseze la intrare și la ieșire extrase din verdictul Tribunalului Militar Internațional, care s-a reunit la Nürnberg (Germania), despre adevărații vinovați la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Să ne permitem libertatea de a ajuta organizatorii citând un extras din textul verdictului, care, în special, spunea că Tribunalul „consideră pe deplin dovedit că războiul început de Germania împotriva Poloniei la 1 septembrie 1939 a fost în mod clar un război agresiv, care ulterior nu putea să nu se transforme într-un război ce a cuprins aproape întreaga lume și a provocat comiterea a nenumărate crime atât împotriva legilor și obiceiurilor de război, cât și împotriva umanității.”
Având în vedere perioada căreia îi este dedicată expoziția (1941-1945), provoacă nedumerire faptul că organizatorii ei au acordat o atenție deosebită semnării pactului sovieto-german de neagresiune (Pactul Molotov-Ribbentrop). Acest lucru arată clar o lipsă de dorință de a-și aminti despre inesteticul rol al României, care, în ciuda adresărilor oficiale ale Guvernului sovietic, în 1938 nu a dat permisiunea pentru trecerea trupelor sovietice spre a ajuta Cehoslovacia. Drept urmare, odată cu îngăduința Marii Britanii și Franței și în alianță cu Polonia naționalistă, Hitler, în decursul a câtorva luni, a pus stăpânire și și-a subjugat unul dintre cele mai democratice state din Europa la acea vreme. „Punctul de neîntoarcere” pe drumul spre cel de-al Doilea Război Mondial, cel puțin în Europa, a fost, fără îndoială, Acordul de la München din 1938, încheiat cu aproape un an înainte de Pactul Molotov-Ribbentrop, care i-a oferit lui Hitler o bază industrială puternică pentru crearea unei mașinării de război agresive. Iar Pactul Molotov-Ribbentrop a devenit doar ultimul document dintr-o serie de acorduri cu un conținut similar, semnate anterior cu Hitler de majoritatea statelor europene…
În etapa finală a celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, ostașii sovietici și români au trecut încercările focului și sângelui umăr la umăr. Pentru a păstra pacea și relațiile tradiționale de bună vecinătate dintre popoarele noastre, este necesar să păstrăm cu tandrețe memoria faptelor lor de vitejie. Aceste fapte, la fel ca alte numeroase teme pozitive ale relațiilor ruso-române, merită să fie subiectul dedicațiilor pentru expoziții, cercetări științifice și opere de artă, cântece și producții cinematografice.Încercările, nefondate și, de fapt, imorale față de memoria strămoșilor, de a-i reabilita și de a-i glorifica pe criminalii de război și pe complicii lor condamnați definitiv prin verdictul contemporanilor (Nürnberg) sunt un drum spre nicăieri. Orice cercetare a trecutului trebuie să se bazeze pe fapte și documente concrete. Acest lucru este cu atât mai valabil pentru situația geopolitică complexă din ajunul celui de-al Doilea Război Mondial. În același timp, nu se poate face fără a studia relațiile reale cauză-efect ale evenimentelor care au condus lumea la cea mai mare tragedie din istorie. În acest sens, tocmai Uniunea Sovietică, cu prețul a 27 de milioane de vieți ale cetățenilor săi, a adus o contribuție decisivă la înfrângerea nazismului și la eliberarea Europei de sclavie, deschizându-i perspectiva istorică de dezvoltare democratică, coeziune, etc. etc. Din păcate, în Europa modernă, după cum demonstrează expoziția, o scurtă privire de ansamblu despre care v-am prezentat, există tendința de a uita lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial. Iar pe baza unei versiuni falsificate a istoriei, este imposibil să ajungem la concluzii rezonabile, este ușor să cedăm tentației de a readuce lumea în pragul unei catastrofe globale, creând imagini false ale unui dușman extern…
