COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Au dorit oare imigranții în noaptea Anului Nou să ultragieze cu bună știință valorile societății occidentale? În orice caz, responsabilii politici ar trebui să iasă din schemele lor înguste de gândire.
S-a scris și s-a vorbit mult despre noaptea Anului Nou din Köln și nu doar pentru că a fost un eveniment traumatic, ci pentru că se află în miezul celei mai mari probleme politice a momentului: imigrația. Dar prea puține explicații au convins cu adevărat. Un ministru din guvernul de la Berlin susținea, candid, ipoteza unei conspirații, dar evident că nu putea spune cine și cu ce scop a conspirat. Mai ageră, o artistă elvețiană protesta goală în Piața Domului, cerând dreptul de a fi respectată chiar și fără hainele ei, ceea ce sugera că se luptă cu disprețul musulman pentru femeia neacoperită. Feministele au fost în avangardă, bănuind că agresiunile sordide din noaptea Anului Nou ar fi doar exacerbarea sexismului de care, la limită, ar avea a se teme și în societățile occidentale. Am găsit și explicații mai fruste, potrivit cărora o armată de tineri constrânși la abstinență din cauza condiției lor marginale nici nu ar fi putut face altceva.
Ideea îmbrățișată de cei mai mulți, aceea a unei ”ciocniri a civilizațiilor”, pare totuși prea generală și nu explică de ce lucrurile s-au petrecut simultan în mai multe orașe, în noaptea Anului Nou și nu cu altă ocazie. O explicație ceva mai bună este poate aceea lui Slavoj Žižek, o vedetă a stângii ideologice, dar de fapt un nonconformist și un inclasabil. Žižek spune, pe scurt, că am asistat de fapt la ”o variantă obscenă a carnavalului” (http://www.newstatesman.com).
La Köln, susține el, s-ar fi petrecut ceva de aceeași natură cu straniul episod descris de istoricul american Robert Darnton în lucrarea sa dedicată secolului al XVIII-lea, ”Marele masacru al pisicilor”. În Parisul anului 1730, mai mulți ucenici tipografi au torturat și ucis într-o noapte toate pisicile pe care le-au găsit, inclusiv pisica preferată a nevestei patronului lor. Băieții fuseseră, se pare, tratați mai rău decât micile feline răsfățate și au decis să rezolve lucrurile în acest fel. Dar întregul episod a fost ca o petrecere însoțită de râsete și chiote, ca o întâmplare veselă și eliberatoare. Dar de unde vine, se întreabă Žižek, amuzamentul care însoțește cruzimea? Este interesant că un etnograf român consemna la rândul lui un obicei izolat, spânzurarea câinelui, însoțită iarăși de hohote de satisfacție crudă, dar fără să-i poată depista originea.
În orice caz, susține Žižek, omul din popor a fost mereu crud și doar o prejudecată idealizantă l-a prezentat ca pe o ființă moral superioară, în virtutea faptului de a fi fost oprimat. Carnavalul a fost mereu prilejul de a da curs propriei violențe vindicative, de a răsturna simbolic ordinea lucrurilor, iar în mod special pisica a părut să fie victima preferată sau mediumul prin care violența a fost exprimată. Ca să-și râdă de un încornorat, tinerii își aruncă o pisică de la unul la altul și o fac să miorlăie smulgându -i blana. În franceză, spune Žižek, asta se numește faire le chat, iar în germană Katzenmusik, expresii care ar fi, în opinia sa, profund semnificative: ”Pisica a fost aleasă prin asociere cu cel mai intim aspect al vieții domestice: sexul. Le chat, la chatte, le minet înseamnă în registru popular același lucru ca ”pussy” în engleză, exprimând obscenități timp de secole.”
La Köln, susține Žižek, e posibil să fi asistat, de fapt, la o variantă contemporană a acestui joc plin de cruzime. Un faire le chat îndreptat împotriva clasei de mijloc germane privilegiate: ”Nu poate fi vorba – scrie Zizek – de impulsul imediat al dorinței sexuale – asta s-ar fi putut întâmpla mai discret – ci mai degrabă de spectacolul public al instalării fricii și umilinței, de spectacolul prin care acele ”pussies” ale germanilor privilegiați au fost reduse la o dureroasă neputință.”
În această situație, mai spune el, ar fi o mare prostie să te-apuci să-i înveți pe imigranții musulmani cum să se poarte cu femeile, să respecte codurile sociale occidentale, căci ei știu prea bine ce li se cere ca străini într-o cultură dominantă, dar scopul lor a fost tocmai acela de a ultragia sensibilitatea occidentalilor.
Teoria lui Slavoj Žižek sună șocant pentru mințile convenționale, dar are meritul că evită schemele ideologice obișnuite. Pentru că, deși vine de la stânga, nu vede în imigranți un nou proletariat nomad, menit ”să vestească” o epocă viitoare mai bună, și pentru că are luciditatea de a atrage atenția asupra relației complicate și ambivalente pe care imigranții o întrețin cu țările gazdă.
