spot_img
32.8 C
București
vineri, august 19, 2022
Acasă#CentenarUnirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000...

Unirea cea Mare s-a putut realiza cu sacrificiile celor aproape 800 000 de mobilizaţi pe front, cu efortul diplomatic al câtorva oameni politici și cu voința marilor puteri ale Antantei câștigătoare în Primul Război

-

La 16 octombrie 1918 împăratul Carol I de Habsburg proclamă federalizarea Imperiului Austro-Ungar · la 18 octombrie deputatul Alexandru Vaida Voevod proclamă în Parlamentul ungar dreptul românilor la autodeterminare · izbucneşte revoluţia la Budapesta · la 27 octombrie Austro-Ungaria oferă preşedintelui american Woodrow Wilson pacea separată.

- Reclama -

Leontin Gherdaru din Terebeşti, jud. Satu Mare, absolvise în 1915 liceul din Beiuş, urmând a fi încorporat în Armata Austro-Ungară; ca să scape, s-a înscris la Institutul Teologic din Blaj.

„Marea sărbătoare a Unirii din 1 Decemvrie 1918 a fost precedată de o serie întreagă de evenimente. Încă de pe la începutul anului, plutea în aer ceva neobişnuit, o atmosferă care prevestea furtună: grevele muncitorilor se ţineau lanţ, scumpetea şi lipsa tot mai simţită de alimente făcea să crească nemulţumirea. Specula era în toi, iar rechizţiile apăsau ţărănimea care nu avea nici braţe de muncă suficiente. Războiul, în astfel de condiţii, devenise de nesuportat.

Pe front armata era rău hrănită, prost echipată şi cu armament învechit şi insuficient. Toate acestea au creat revoltă în rândul soldaţilor şi determinau pe mulţi să dezerteze şi în felul acesta să descompleteze unităţile sau să depună armele chiar, când erau trimişi la ofensivă. În special pe frontul rusesc, soldaţi români fraternizau cu cei ruşi şi, fugind de pe front, arătau şi celor de acasă mizeria de acolo şi-i îndemnau să nu mai asculte şi să nu se mai supună ordinelor autorităţilor. Pe la începutul anului urmară şi câteva înfrângeri, atât pe frontul rusesc, cât şi pe cel italian. Soldaţii se retrăgeau în dezordine şi începură revolte în rândurile unităţilor, cereau încetarea războiului şi recunoaşterea autodeterminării popoarelor din Imperiul Austro-Ungar. Toate acestea zguduiră temeliile Imperiului Austro-Ungar. Nemaiavând la dispoziţie armata care constituia instrumentul principal cu care erau ţinute în frâu popoarele asuprite, acestea începură a-şi revendica dreptul la autodeterminare şi au procedat la dezmembrarea monarhiei, deschizând larg porţile acestei închisori spre formarea statelor naţionale, respectiv spre unirea într-un singur stat a fraţilor de acelaşi sânge.

În împrejurările acestea, s-au proclamat prin octomvrie 1918 stat independent cehii şi slovacii, apoi sârbii, croaţii şi slovenii şi tot în luna aceasta s-a constituit şi Consiliul Naţional al românilor care trebuia să declare independenţa Transilvaniei şi care redactă în acest sens o declaraţie pe care a citit-o Alexandru Vaida Voevod în Palamentul ungar, în numele Partidului Naţional Român, singurul organism reprezentativ pe atunci al românilor din Transilvania şi Ungaria.

Consiliul Naţional Român a dat concomitent şi un manifest către români, în care se accentua ideea că fiecare naţiune are dreptul să dispună liber asupra sorţii sale. Pentru a-şi apăra drepturile, îndemna pe români să-şi aleagă şi să-şi constituie consilii comunale care, la rândul lor, să decidă asupra sorţii poporului pentru viitor. Consiliul Naţional Român îşi fixă sediul la Arad, de aici dădea indicaţii pentru îndrumarea [şi] rezolvarea diferitelor probleme ce se iveau. Aici începuse să apară şi ziarul Românul pe care guvernul maghiar îl suspendase.

Manifestul Consiliului Naţional Român, ţinând seama că serviciul poştal funcţiona rău şi poate şi din alte motive, ca să ajungă la toţi românii, a fost trimis pe sate, prin curieri speciali. Un manifest al Consiliul Naţional a ajuns şi la parohia Terebeşti. Părintele meu era de părere să nu întreprindem nici o acţiune din cele cerute de manifest, ca să nu învrăjbim pe locuitorii români şi şvabi care trăiau în bună înţelegere în sat, ci să aşteptăm dezvoltarea evenimentelor. Eu însă eram de altă părere şi anume că nu este bine să rămânem pasivi şi să nu ne încadrăm şi noi în mişcarea mare a românilor din Transilvania. După discuţii, am ajuns să convocăm adunarea obştii din sat la şcoală, să-i citim apelul Partidului Naţional Român şi să procedăm la formarea Consiliul Naţional local. Poporul aştepta deja să se petreacă ceva neobişnuit, nu-şi dădea seama bine ce anume urma să se întâmple, dar simţea că trebuia să urmeze ceva care să schimbe radical orientarea lui în viitor. Auzise de la cei întorşi de pe front de desfacerea imperiului, luase cunoştinţă de declaraţia Partidului Naţional Român făcută în Parlament, însă nu ştia ce orientare să ia. De aceea, la convocarea noastră, s-a adunat la şcoală atâta lume de nu mai încăpea în sală, ca să audă ceva nou, ceva ce-l interesa dar nu ştia ce.

Tatăl meu a deschis adunarea, a explicat apelul Partidului Naţional Român şi i-a invitat că, dacă sunt de acord cu el, să-şi aleagă cinci membri care să formeze consiliul sătesc. Am luat apoi eu cuvântul, am arătat nedreptăţile pe care le-a suferit poporul nostru în cursul istoriei, umilirile la care a fost supus şi schimbările care se petrec în lume. I-am îndemnat să se încadreze şi ei între fraţii lor din Transilvania şi să-şi formeze Consiliul Naţional cu care, împreună, să declarăm că vrem să ne unim cu România. Cuvântarea mea a avut efect: s-au declarat de acord cu apelul Consiliului Naţional Român şi cei mai nehotărâţi până atunci. S-a constituit Consiliul Naţional sătesc, tineretul însufleţit a smuls emblema Ungariei de pe frontispiciul şcolii şi am plecat cu toţii cântând prin sat Marşul lui Iancu – pe acesta îl cunoşteam toţi din şcoala primară unde ne învăţase bunul nostru dascăl, Ioan Mutu. Adunarea şi manifestaţia noastră a ajuns repede la cunoştinţa forurilor administrative şi a doua zi dimineaţa urma să fiu arestat ca agitator de către jandarmii din Krasznaterebes la circumscripţia cărora aparţinea şi comuna noastră. M-a înştiinţat însă despre aceasta notarul din comună, un evreu cumsecade şi pentru a scăpa de arestare am luat-o din loc spre Blaj. Ajuns la Blaj, m-am instalat în căminul Institutului Teologic – numit seminar – şi am început frecventarea cursurilor.”

[Interviu de C. Dumitrescu, Radio Cluj, 1972] PRELUARE RADOR

spot_img
- Advertisment -spot_img

Must Read

Sfârșitul șefei radioteleviziunii publice germane în șampanie și contracte dubioase de...

0
Pentru prima dată în mai bine de 70 de ani, un director al radioteleviziunii publice îşi încheie mandatul înainte de termen. Un scandal preocupă...