Sâmbătă s-a împlinit un an de la moartea opozantei anticomuniste Doina Cornea. Duminică USR PLUS anunță un mare miting la Cluj, dar liderul lor Dacian Cioloș refuză să explice public ce a făcut în calitate de soldat în termen la trupele de Securitate în 1988 la poarta Doinei Cornea.
Radio Europa Liberă a publicat sâmbătă pe pagina de internet un text scrisde Gabriel Liiceanu despre Doina Cornea. Liiceanu mai nou propagandist USR/PLUS trece sub tăcere rolul lui Dacian Cioloș.
Fragment din Cuvântul înainte semnat de Gabriel Liiceanu sub titlul „Singurătatea unei doamne”, la volumul Doinei Cornea, Puterea fragilităţii, recent reeditat *. Filosoful și publicistul răspunde la întrebarea de ce e nevoie de republicarea textelor Doinei Cornea
„Răspunsul ‒ paradoxal ‒ ar fi: tocmai pentru că lipsa acestor volume nu o resimte astăzi, la un an după moartea ei, aproape nimeni. Ceea ce, în ultimă instanţă, înseamnă: tocmai pentru că societatea românească actuală şi-a evacuat trecutul înainte de a-l fi cunoscut.
Ne-am fi așteptat ca după 1989 să i se ridice Doinei Cornea o statuie a recunoștinței noastre, una care să apere puținele legende ale rezistenței şi bruma de demnitate dobândită prin numele cuiva care, în singurătatea curajului său, a îndulcit batjocura şi umilinţa la care ne condamnase regimul lui Ceaușescu. Și totuși, nu Doinei Cornea i-am pus flori zilnic în poarta casei ei, unde fusese bătută de oamenii Securităţii. Între timp, i-am ridicat statui lui Adrian Păunescu și am omagiat apoi, la moartea lui, patriotismul de ticluitor de asasinate al generalului de securitate Iulian Vlad.
Am văzut chipul Doinei Cornea pentru prima oară după 1990. Era un stop-cadru cu care se încheia o peliculă filmată clandestin în România anului 1988. Proiectat pe ecranele televiziunilor europene, chipul acela, răscolitor de senin, ne-a adus în conştiinţa Europei, ca o emblemă a spiritului capabil să conteste Răul fără să ia în seamă riscurile înfruntării lui. Îmi place să cred că în faţa acestui chip şi a acestei priviri Europa a început să se simtă stingheră când venea vorba despre România. Poate că, privindu-l, ea a ajuns să-și aducă aminte de această parte a lumii.
Cum ne-am purtat noi cu Doina Cornea după 1990? I-am lăsat pe urmașii Securității, reveniți la putere după o scurtă sincopă a Istoriei, să-i inventeze copii din flori, să-i adauge în paranteză numele de Iuhasz (ca şi cum un nume maghiar ar fi o infamie), să o tragă aici, jos, între noi, cu speranţa că astfel vor putea șterge diferența și o vor reduce la numitorul comun al precauțiilor colective.
Cultul eroilor nu-l au decât oamenii unui popor care pot recunoaşte ca superior ceea ce le este cu-adevărat superior. Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor. Astăzi, pe scena țării, se agită tot soiul de aproximații umane care ne obligă să ne privim în oglinda incompetenței și ignominiilor lor.
Adevărul e că, de peste două decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care au pus treptat stăpânire pe noi. Cei care fac opinia publică în țara asta au uitat-o repede și și-au amintit, scurt, de ea abia când a plecat dintre noi.
În perioadele de teroare ale istoriei nu-ți poate cere nimeni „să mori cu tiranul de gât“. Nu devii erou prin presiunea anturajului. Tot ce ți se poate cere este să nu-ți prostituezi cuvintele, să nu participi activ la „teroarea istoriei“, să nu te așezi alături de „ei“, să nu le devii complice. Există însă oameni care nu-și pot trăi viața cu orice preț. E un simțământ lăuntric care nu le dă pace, în care nevoia de libertate sau exigența demnității individuale sunt mai puternice decât instinctul de conservare. Sunt extrem de puțini pe lume cei care preferă să moară decât să fie prizonierii unui tiran. Dar dacă se hotărăsc să înfrunte Puterea, ei nu o fac luându-i pe ceilalți ca martori ai gestului lor. Nu-și imaginează că sunt pe „scena Istoriei“ și nici nu speră că ceilalți, fapta lor iradiind, îi vor urma. Dacă se vor răzvrăti, o vor face în deplină singurătate, doar pentru că își apără valorile și pentru că pur și simplu nu pot trăi așa cum li se cere. Ei știu de la bun început că, la o adică, vor muri ignorați de toți și îngropați fără urmă.
Făcând ce a făcut, Doina Cornea n-a așteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat în absoluta lui gratuitate: fără punerea în scenă a unei parade etice şi fără gândul de a prezenta vreodată nota finală societăţii care beneficiase de pe urma îndrăznelii ei. Atunci când a început, acest dialog n-a fost decât un murmur rostit în intimitatea fiinţei ei. Trăind în societatea lipsei de libertate în care trăiam cu toţii, Doina Cornea şi-a pus problema libertăţii în termeni de destin personal: poate oare un om să trăiască în ne-libertate şi, totodată, să fie împăcat cu el? Dacă acest dialog s-a transformat curând în componenta esenţială a unui destin şi a ocupat scena publică este pentru că, în mersul său, el a trebuit să întâlnească obiectul exterior care leza libertatea şi care-l obliga să devină „dialog cu un tiran“. Disidenţa Doinei Cornea n-a fost până la urmă decât expresia publică pe care a căpătat- o, în chip firesc, o devenire interioară”.
*Fragment din Cuvânt înaintela volumul Doina Cornea, Puterea fragilităţii, Humanitas, București, 2019. Volumul se va lansa cu o dezbatere, joi, 9 mai 2019, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Vor fi prezenți Gabriel Liiceanu, Cristian Preda și Ioan Stanomir.
