Oficial, în Kazahstan mai sunt înregistrați 117 români, dar sunt mulți pe care numele îi dă de gol. „Dumitrescu, Popescu, Ionescu pe care statul kazah nu i-a întrebat ce sunt, veneau din Basarabia, i-au trecut ucraineni. Sunt o sumedenie.”. Peste 21 de mii de cetățeni kazahi se declară, în 2021, de naționalitate română sau moldovenească. Alți 40 de mii au legături cu România pe linie maternă, deși poartă nume kazah, rus sau bielorus. În ultimele decenii, numărul românilor din Kazahstan s-a redus constant după ce oficialii de la București au permis acordarea cetățeniei celor care au rămas abuziv fără ea în perioada comunistă, spune Radio Europa Liberă.
DIN REPORTAJUL REL:
Karaganda este regiunea care a adăpostit cel mai mare lagăr sovietic, dar și casa celei mai mari comunități românești din Kazahstan. Nikolay Plushkis, liderul Asociației Culturale Românești „Dacia” este doar pe jumătate român, din mamă româncă și tată lituanian.
E motorul care se încăpățânează să țină vii limba și obiceiurile românești, la peste 4.000 de km de casă. Spune că nu poți înțelege comunitatea de români din Kazahstan dacă nu îi știi istoria.
Când, cum și câți români au ajuns în Kazahstan în secolul XX
Primii români au ajuns din Basarabia în Kazahstan în 1906, odată cu reformele premierului rus Pyotr Stolypin, care introduceau dreptul necondiționat de proprietate individuală.
Pentru pâmânturile promise, români din Basarabia și Moldova și-au pus toată casa în căruțe și au mers șase luni. Azi, două sate din regiunea Aktiubinsk, Moldovanka și Basarabka, sunt acasă pentru urmașii lor.
Al doilea val pleacă din Basarabia și Bucovina, după 28 iunie 1940. Sunt evrei aduși cu forța. În 1947, ajung români din primul val sovietic. 6.000 de „capuri de familie”, potrivit documentelor istorice.
„Ca să știm câți români au fost, această cifră trebuie înmulțită cu 3-4, că fiecare familie avea în medie 3 copii”, explică Nikolay Plushkis.
În 1949, mai vin peste 7.000 de „capuri de familie” din Bucovina, Sudul Basarabiei, din Stepele Bugeacului, Cetatea Albă, Chilia, partea din Republica Moldova din momentul de față.
Ultimul val vine în 1951, când au fost mai puțini, 4.633 de „capuri de familie”. Lor li s-au adaugat 7.000 de soldați români, prizonieri din al doilea război mondial.
„Noi toate cifrele astea (ale prizonierilor – n.r.) le-am scos din arhivele Kazahstanului. Le-am trimis în țară, dar nu știm dacă au fost publicate. Eu am luat studenții de la Facultatea de Istorie și i-am pus să scoată fiecare familie de unde este – din Cluj, Maramureș, unde scrie numărul unității, din ce lagăr a fost.”
Din aceștia 7.000, mulți au rămas în Kazahstan și și-au întemeiat familii. Acum doi ani a murit și ultimul soldat român ajuns prizonier. Ion Rusu era născut în 1920. A ajuns cu armata sovietică până la Berlin, dar în 1947 a fost deportat pentru că fusese în armata română. A ajuns în lagărul de la Karaganda și, la eliberare, și-a întemeiat o familie în Kazahstan.
„Și dintre cei deportați mai sunt câțiva, dar puțini, în general cei care erau copii atunci”, punctează Nikolay Plushkis. „Nu s-au mai întors acasă, că nu mai aveau unde.”
Din 2010, în baza unei legi promulgate de președintele Traian Băsescu și care permite acordarea cetățeniei românilor care au pierdut-o abuziv, comunitatea românească îi ajută pe toți cei care ar vrea să beneficize de ea.(…)
„Avem și Sârbu. El era în poliție. L-am întrebat: tu nu ești român, ești cu nume românesc? Nu, nu, eu sunt rus! I-am zis: nu, măi omule, cu numele tău nu poți fi rus! S-a dus la părinți, 1.500 de kilometri în nord și a aflat. Tatăl fusese deportat numai că, dacă scria că este român sau moldovean, nu puteam să intru la o școală militară.”
În fiecare lună, din 2010 încoace, între 15 și 30 de oameni au plecat din Kazahstan.
„Am obținut locuri la universități și colegii din țară ca să îi ajute să învețe limba și, practic, nu se mai întorc, rămân toți acolo”, spune cu regret Nikolay Plushkis. Din pandemie, de doi ani, a fost stopat fenomenul.
E important, crede el, ca tinerii să învețe româna și să se întoarcă, mai ales că mai știu româna doar cei născuți până în anii 80, cei mai tineri – din ce în ce mai puțin.
„Noi avem o școală românească în comunitate unde ne străduim să învețe să vorbească pentru a da limba mai departe. Și de aceea, ne străduim să îi ducem la școli să învețe și să se întoarcă să îi învețe pe cei de aici să știe limba.”
