Descoperirea insulinei, care a însemnat salvarea de la moarte a nenumărate vieţi, le-a adus Premiul Nobel pentru Medicină în 1923 lui Frederick G. Banting şi lui John J. R. Macleod. Alegerea celor doi a fost subiectul a numeroase controverse încă din momentul anunţării premiului, după cum se precizează pe site-ul oficial al Premiilor Nobel, nobelprize.org.
Mai mulţi oameni de ştiinţă cu contribuţii importante în descoperirea insulinei s-au considerat neîndreptăţiţi de alegerea Comitetului Nobel. De altfel, unul dintre laureaţi, Frederick G. Banting, a ales să împartă recompensa financiară asociată premiului cu colegul său mai tânăr, Charles Best, alături de care şi-a desfăşurat activitatea de cercetare şi care nu a fost nominalizat pentru premiu.
Conform Fundaţiei Nobel, procesul de nominalizare la Nobelul pentru Medicină se desfăşoară în felul următor: Comitetul Nobel trimite scrisori confidenţiale unor personalităţi marcante din domeniu, printre care şi foşti laureaţi, solicitându-le să nominalizeze un candidat. Persoanele ce pot face nominalizări sunt: membri ai Adunării Nobel din cadrul Institutului Karolinska din Stockholm; membri suedezi sau străini ai claselor de Medicină şi Biologie din cadrul Academiei regale de ştiinţe a Suediei; laureaţi ai premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină sau cei ai premiului Nobel pentru Chimie; profesori ai facultăţilor de medicină din Suedia, Danemarca, Finlanda, Islanda şi Norvegia; profesori de la cel puţin alte 6 facultăţi de medicină din lume, alese de Adunarea Nobel; alţi oameni de ştiinţă pe care Adunarea Nobel consideră că merită să-i abordeze în acest scop. Autonominalizările nu sunt luate în considerare.
De altfel, pornind de la cazul lui Charles Best, Fundaţia Nobel recunoaşte că „este foarte neobişnuit pentru ca cineva să primească Premiul Nobel în Fiziologie sau Medicină în acelaşi an în care este nominalizat pentru prima oară”. Însă, interesant este că, după cum se poate vedea în arhiva instituţiei care acordă aceste premii (The Nobel Assembly at Karolinska Institutet din Stockholm), atât Banting cât şi Macleod au câştigat încă de la prima nominalizare. Cei doi şi-au publicat rezultatele cu privire la insulină în 1922 şi au fost nominalizaţi în premieră la Nobel în 1923. Banting a fost nominalizat de G. W. Crile (Cleveland), F. G. Benedict (Boston) şi August Krogh (Copenhaga – laureatul din 2020 al Nobelului pentru Medicină), iar Macleod a fost nominalizat de G. N. Stuart (Cleveland) şi de August Krogh.
Charles Best, deşi cel mai apropiat colaborator al lui Frederick G. Banting şi cercetător cu o importantă contribuţie la descoperirea insulinei, nu a fost nominalizat.
Premiul Nobel câştigat de Banting şi Macleod a fost contestat din clipa în care a fost anunţat. De ce a fost inclus Macleod şi de ce a fost exclus Charles Best, dar şi James Collip? Alţii au fost de părere că Nicolae C. Paulescu, Joseph von Mering sau Oskar Minkowski ar fi fost cel puţin la fel de merituoşi, dacă nu chiar mai îndreptăţiţi la premiu, notează nobelprize.org.
Conform informaţiilor existente în Arhivele Nobel, Paulescu nu a fost niciodată nominalizat, iar Collip şi Best au fost nominalizaţi pentru alte contribuţii abia în 1928 şi respectiv 1950, în timp ce von Mering a fost nominalizat, dar doar în anii 1902 şi 1906. Din acest grup, Minkowski a fost nominalizat de cele mai multe ori – 1902, 1906, 1912, 1914, 1924 şi 1925. Astfel, conform statutului Fundaţiei Nobel, nefiind nominalizaţi în acel an, niciunul dintre aceşti candidaţi nu avea cum să primească premiul în 1923.
