Pe urmele unui violonist cu origini române

RELATAREA RADIO EUROPA LIBERĂ DE VICTOR ESKENASY

Anul acesta, în luna mai, Alexis Galpérine, un violonist și profesor la Conservatorul Național Superior de Muzică de la Paris și la cel American de la Fointainebleau și Alain Deguernel, un colecționar și editor de discuri sub eticheta „Forgotten Records” (Înregistrări uitate) se întîlneau cu Jean-David Blanc, fiul unui mare violonist și elev al lui George Enescu, Serge Blanc.

În casa acestuia din urmă, așa cum povestește Alexis Galpérine în livretul unui disc compact care a apărut luna trecută în Franța, „am deschis cu o mare curiozitate, cutiile mari compartimentate în care se odihneau discurile, urme tangibile ale unei îndelungate cariere. Ne așteptam să exhumăm lucruri frumoase și interesante, dar ceea ce am descoperit ne-a depășit toate speranțele. […] Interpretările cu Enescu la pian ne-au apărut de la bun început ca niște descoperiri majore, sentiment întărit de importanța operelor în fața cărora ne aflam: marile sonate de Brahms, Schumann și… Enescu.”

Violonistul Serge Blanc, care s-a stins din viață la 29 iunie 2013, la vîrsta de 84 de ani, decisese încă în urmă cu mai bine de zece ani să lase posterității colecția sa de înregistrări, iar urmașii au digitalizat-o, construind un site Internet pe care astăzi pot fi ascultate numeroase dintre concertele sale, inclusiv un recital dat împreună cu George Enescu.

Într-un mesaj înregistrat în 2002, violonistul spunea: „Aceste înregistrări, din care unele datează de mai bine de jumătate de veac, au fost adesea realizate în direct, în cursul unor concerte sau transmisii radiofonice și, prin urmare, nu au beneficiat de o captare a sunetului destinată exploatării comerciale.”

La recitalul din 1952

„Recitalul cu George Enescu la pian a fost înregistrat în direct, din Sala Gaveau, la Paris, la 11 ianuarie 1952, dată la care [aici] magnetofonul nici măcar nu exista; dar cele cîteva zgomote de fond care nu au putut fi eliminate prin mijloacele digitale moderne, atestă ca urmare autenticitatea acestui document…”

Ascultînd discurile păstrate în moștenirea Serge Blanc, Alexis Galpérine nota că „celebra Sonată Română – este vorba de Sonata Nr. 3, op. 25 pentru vioară și pian „în stil popular românesc” -, cu Dinu Lipatti, o versiune memorabilă, ne-a fost oferită din nou, sub o altă lumină, avîndu-l pe compozitor la pian! O mărturie care vine să se alăture fondurilor celor mai prețioase de documente sonore în care marii muzicieni ai secolului trecut își cîntă propriile opere.”

Serge Blanc în 1949

Relația dintre Serge Blanc și George Enescu, de la a cărui dispariție s-au împlinit anul acesta 60 de ani, avea rădăcini multiple. Serge Blanc se născuse la Paris, la 31 decembrie 1929, într-o familie de emigranți din România, sosită doar cu doi ani în urmă. Copil minune era admis, așa cum se întîmplase și cu Enescu, la o vîrstă fragedă, la numai zece ani, la Conservatorul Național Superior de Muzică de la Paris, în clasa unei bune cunoștiințe a compozitorului român, Jules Boucherit. Trei ani mai tîrziu obținea Premiul întîi la vioară și Diploma de Onoare în studiul muzicii de cameră.

Serge Blanc în clasa lui Jules Boucherit filmat în 1942

Erau însă timpurile dificile ale războiului, iar copilul care debutase cu Orchestra Colonne, la 11 ani, sub bagheta lui Louis Fourestier, iar apoi fusese angajat de Orchestra Pasdeloup pentru a cînta Concertul pentru vioară și orchestră în re major de Mozart, avea nevoie de protecție, în calitatea sa de evreu. Profesorul său, Jules Boucherit avea să-l găzduiască și să-l ascundă de descinderile naziste, salvîndu-l de la deportare, în 1942, anul în care autoritățile de ocupație germane au cerut eliminarea din învățămînt a tuturor elevilor evrei.

Jules Boucherit cu elevii săi Serge Blanc, Denise Soriano și Devy Erlich la Fontainebleau în 1941

Boucherit, care l-a primit în casa sa de la țară, împreună cu alți doi violoniști excepționali, azi în mare măsură uitați, Denise Soriano și Devy Erlih, avea să fie recunoscut după război ca unul din Drepții între Popoare…

În anii 1946-47 Serge Blanc a dat numeroase concerte în Europa ca trimis al Ministerului Artelor din Franța, iar în 1949 avea să cîștige Marele Premiu Internațional Marguerite Long – Jacques Thibaud. Cu această ocazie avea să-l cunoască pe George Enescu și să-i devină, timp de cinci ani, unul din discipolii cei mai apropiați. A fost neîndoielnic un semn al dragostei lui Enescu, faptul că acesta accepta să cînte împreună cu elevul său în recitalul dat în Sala Gaveau în 1952.

Deceniul al cincilea a fost unul fast pentru Serge Blanc, care în 1952 și 1953 a fost angajat repetat de Orchestra Simfonică din Boston la Festivalul de Vară de la Tanglewood, lucrînd cu dirijori de primă clasă ca Charles Munch și Leonard Bernstein.

Ulterior avea să facă prima înregistrare în Europa a Serenadei pentru vioară și orchestră a lui Bernstein și să-și completeze studiile la Julliard School of Music la New York cu un alt faimos pedagog, Ivan Galamian.

Avea să fondeze un trio, iar apoi cvartetul Serge Blanc, iar în 1958 să devină laureat al primului Concurs George Enescu. Director muzical al Orchestrei Naționale Radio France din 1973, el avea să-l angajeze la pupitrul ei pe Sergiu Celibidache, între alți mari dirijori.

O istorie ce părea să se încheie definitiv în urmă cu doi ani, dar nu și amintirea unui remarcabil violonist cu origini române ce revine astăzi la suprafață în mod aproape miraculos într-un an în care este celebrat, grație discului recent apărut, împreună cu mentorul său, George Enescu.