de Andrei Bădin
Nu am scris inițial de funeraliile lui Mihai Creangă.Ne-am întâlnit vineri la prânz la Cimitirul Sfânta Vineri (o singură o dată am mai fost acolo la moartea tatălui în 1975) o parte mică din foștii colegi printre care unii care îl înjurau în vremurile când era înlăturat de la conducerea României Libere- deh asta e viața. I-am văzut și pe unii care nu au lucrat niciodată cu el, dar care și-au rupt cămașa de pe ei pe facebook că au fost acolo și evident l-au iubit etc. Îmi permit să spun aceste lucruri deoarece am fost printre ”copiii” lui preferați și veșnic îi voi fi recunoscător nu numai că mi-a ”pus” pixul în mână, dar mai ales că m-a învățat să simt verbul. Au fost multe comentarii pe facebook zilele astea pe profilurile foștilor colegi. Unii propuneau o carte a istoriei României Libere. Cu părere de rău o carte ar avea efectul contrar. Nimeni nu își mai amintește de acele momente. Bașca că cei puțini care își vor aminti vor fi dezgustați de chestiunile de alcov, trădări și multe afaceri dubioase și care nu au nici o legătură cu Mihai. Tragedia frumoasei povești a României Libere de la aceea vreme este că majoritatea au eșuat. Oameni cu un talent nativ real, dar care nu au știut să și-l cultive. PS: Președinția a trimis o gardă să dea Onorul cu un neica nimeni la butoane -vezi Doamne s-a dat o decorație așa ca să mai luăm 2 voturi. Casa Regală care l-a omagiat târziu nu a trimis pe nimeni.După moartea tatălui nu am mai plâns niciodată. Acum îmi venea să plâng de furie. Am zâmbit amar și am ieșit agale din cimitir uitându-mă la mormintele cu secera și ciocanul. Pentru mine el nu a murit, în sufletul meu va trăi pururi. În lumea sfințitilor va scrie acel scenariu de film pe care îl visa.
