Jurnalistă germană de origine croată: FIFA cea coruptă! „Uživajte!”

de Jagoda Marinic

#scriitoare, dramaturgă și jurnalistă germano-croată. S-a născut la Waiblingen, părinții ei fiind imigranți croați . În prezent locuiește la Heidelberg. ( Articol publicat de Deutsche Welle)

Croaţia este în finala Campionatului Mondial de Fotbal. Aşa este! În finală. Şi nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, dar, pentru prima oară în viaţa mea, stau în maşină şi claxonez în mijlocul unei coloane de microbişti care agită drapelul Croaţiei şi strigă până rămân fără glas. Oraşul e bine pregatit, totul e pus la punct. Euforie într-un mod ordonat. Welcome to Germany! I love it so.

Croaţia este în finală. Am strigat şi eu „finalaaaaa” ca şi cum toată viaţa mea n-am făcut nimic altceva în afară de asta. Un tânăr la semafor mi-a răspuns tot cu un strigăt şi a ţopăit de bucurie cu un steag mai mare decât el însuşi. Deci aşa poate fi atmosfera pe străzi. De ce este astfel numai în perioada Mondialului?

Public viewing cu prietenii

Până recent atitudinea mea era alta. Ce înseamnă toate acestea? FIFA cea coruptă! Totul e numai naţionalism gol sau mascat! Jucători care într-un an câştigă cât nu câştigă majoritatea suporterilor lor într-o viaţă. Iar anul acesta cu Rusia în calitate de gazdă. Cine are nevoie de asta? În mod evident, eu. Fiindcă acum eu sunt cea care străbate într-o coloană de maşini oraşul Mannheim. În mare parte se formează ambuteiaje din cauza barajelor poliţiei. Poliţiştii îmi fac prietenos cu mâna. Fac semn înapoi şi îi invidiez pe cei care au avut inspiraţia să-şi facă rost de muzică adecvată şi să-şi împodobească maşinile.

Îmi place să urmăresc meciurile Campionatului Mondial în alta parte decât acasă, cu cât mai mulţi prieteni, cât mai amestecaţi posibil. Anul acesta am văzut majoritatea meciurilor în Mannheim – unul dintre cele mai colorate oraşe germane – un oraş muncitoresc, cu o cultură cotidiană marcată de diversitate internaţională. La meciul cu Rusia, ruşii şi croaţii – toţi şi cetățeni germani în acelaşi timp – s-au tachinat reciproc. Un cuplu a intervenit în discuţii. El şi ea făceau pe experţii. Spuneau că tocmai şi-au cumpărat o casă de vacanţă în Croaţia. Eu mi-am permis o glumă: ne-am vândut la străini! Totuşi, cei doi au fremătat alături de mine pentru noua lor ţară. Mai târziu, după victoria Croaţiei, au vrut neapărat să bem împreună un rachiu. „Au numai nemţescul Jägermeister”, am spus eu. „Bun şi ăla!”, au răspuns ei.

Să urmăreşti meciuri de fotbal împreună cu oameni străini este ca pe vremuri la carnaval. La pauză am împrumutat unii de la alţii încărcătoare pentru telefonul mobil. Le-am trimis mesaje prietenilor şi cunoscuţilor, în întreaga lume, pe toate canalele posibile. Croaţia a jucat cea mai brutală repriză de prelungiri. La final şi perdanții au putut părăsi terenul cu mândrie. După meciul cu Rusia am continuat să fiu tot spectator, dar de pe marginea drumului. Maşini de toate categoriile, bolizi de lux şi rable. Pe multe autoturisme fluturau drapelele Croaţiei, Rusiei şi Germaniei. „Deci, se poate!”, m-am gândit eu. Păcat că atât de mulţi germani pierd toate acestea, că trăim vremuri în care sunt posibile multe poveşti frumoase de vară.

Distanţă? Ce distanţă?!?

Desigur, la început îmi propusesem să fiu detaşată. Distanţa este importantă în ziua de azi. Societatea înseamnă indignare colectivă, nu mai este o sărbătoare colectivă. Într-o noapte au apărut mesajele online ale binecunoscutului economist american de origine sârbă, Branko Milanovic, care spunea că, în ciuda corupţiei din FIFA, Campionatul Mondial de Fotbal rămâne utimul mare eveniment mondial. „Mda…”, mi-am spus. „Ai un subiect de trăncăneală cu vecinii, prietenii şi străinii.” Trăncăneala, de care eu n-am niciun chef, sunt învinuirile din partea selecţionatei germane. Un Lothar Matthäus care se apleacă în faţa lui Putin. Nicio problemă! Un Mesut Özil care nu stăpâneşte nicio teorie a democraţiei. Mare scofală! Până şi nivelul autointitulaţilor experţi în fotbal depăşeste aceste dezbateri sterile. Fiindcă Germania a păţit ce au păţit şi alte trei campioane mondiale. A fost eliminată din CM din faza grupelor.

Peste tot o gramadă de diletanţi analizează acest sport. Preşedinta Croaţiei a sărbătorit cu echipa naţională la vestiare. A fost laudată, dar şi criticată. Comentarii sexiste, dar şi admirative. Şi eu aş putea acum să analizez toate acestea, toată ipocrizia din timpul unui campionat mondial. Dar apoi îmi spun: ia mai termină! Trăieşte clipa! Şi împarte această plăcere cu milioane de oameni din toată lumea.

Ce este un ofsaid?

Autocarul naţionalei croate are inscripţionat sloganul „Small Country, Big Dreams”. A şi fost un campionat mondial în care ţări micuţe ca Belgia sau Croaţia au luptat până în fazele finale. David împotriva lui Goliath. Este povestea străveche de care are nevoie fiecare pentru a putea supravieţui. Croaţia, o ţară cu o populaţie egală cu cea a Berlinului, a ajuns în finala Campionatului Mondial de Fotbal 2018. Mulţi scriitori şi jurnalişti trăiesc emoţia campionatului împreună şi se întrec în cantitatea de mesaje online transmise în timp real. Dimineaţa eu citesc analizele privind echipele. Pot răspunde la întrebarea „ce este un ofsaid?” – fiindcă bărbaţii încă mai sunt convinşi că acesta este testul suprem pentru un comentator de fotbal de sex feminin.

După victoria Croaţiei un tweet despre Modric a fost distribuit de mii de ori: cum şi-a pierdut el bunicul în război. Cum a ajuns el ca refugiat în oraşul Zadar. Cât de timid era. Şi cum a devenit el, Luka Modric, sufletul echipei care a reuşit să ajungă în finală. După fiecare meci pe Twitter m-au felicitat zeci de străini sau foşti colegi de facultate, din toată lumea, ale căror numere de telefon nici măcar nu le mai aveam în agendă. Ar fi trebuit să-i întreb: dar ce merit am eu? Totuşi, le-am răspuns: Thank you, you were great, too! Big hug!

Am ţinut mereu cu cei cărora nu li se acordau prea multe şanse. Campionatul Mondial de Fotbal nu este numai o întrecere între naţiuni. Este şi un campionat al visurilor: faimă mondială pentru ţări micuţe. Dorinţa de a învinge e cea mai importantă, nu câştigul material. De regulă, cluburile cu bani câştigă. Jucătorii se pot cumpăra. De data aceasta însă, a învins echipa unei ţări care nici măcar stadioane pentru meciuri de asemenea anvergură nu are. Nimeni nu a auzit până acum de antrenorul naţionalei croate. Marile vedete ca Messi si Ronaldo au dat greş. Şi, deodată, sunt mândră, cu toate că mereu am spus că ţara în care te naşti nu ţi-o alegi. Parcă aud acele voci critice cărora, altminteri, le dau mereu dreptate: scenă pentru naţionalism, platformă pentru convingerile de dreapta… Le aud, dar nu le dau ascultare.

Bucuraţi-vă, băieţi!

Nu poţi lăsa să fie distrus tot ceea ce este ambiguu pe lume. De aceea, după meciuri, citesc interviuri cu antrenorul Zlatko Dalic. Îi admonestează pe conaţionalii săi din cauză că n-au avut încredere în şansele echipei. Şi le aminteşte ce înseamnă să lupţi, să crezi în tine şi să contribui. Este o sărbătoare a meritocraţiei.

N-ar trebui ca, cel târziu acum, să mă opresc şi să spun „sunt pentru o lume dreaptă şi solidară”? Dar, în loc s-o fac, vizitez profilul de pe Twitter al lui Ivan Rakitic şi îl ridic în slăvi pentru capacitatea lui de a-şi publica mesajele online în trei limbi. Şi pentru prietenia lui cu Modric, în timp ce alţii îi consideră adversari. „Fraternité”, mă gândesc eu şi mă simt din nou un pic mai intelectuală.

Da, Croaţia va înfrunta Franţa în marea finală. Jucătorii vor transpira şi vor trăi emoţii mari. Şi indiferent de rezultat se vor îmbrăţişa la final. Iar Zlatko Dalic, al cărui prenume înseamnă „cel de aur”, îi va îndemna din nou, înaintea meciului: „Uživajte!”. „Bucuraţi-vă baieţi!”. Savuraţi meciul! Şi eu o voi face. Vive la Irrationalité!