de Adriana Stoicescu, judecător
Lumânarea de Paști s-a stins și odată cu ea ne grăbim să uităm de Înviere.
Cuvintele mari le-am șters și au rămas doar semnele de întrebare.
Isus a redevenit ornamentul pe care Îl ascundem în lada cu iepurași de plastic și moși crăciuni ridicoli.
Câtă credință avem, cu adevărat, în noi ?
Cât de dispuși suntem să facem, nu să spunem, să acționăm, nu să predicăm ?
Câți vom întinde o bucată de pâine, în altă zi decât cea de Paști, fără să ne fotografiem, zâmbind tâmp, pentru o mie de like-uri ?
Postăm cuvinte mărețe și citate din Biblie, doar pentru a fi văzuți și adorați, plăcuți nu Lui, ci celorlalți.
Dumnezeu nu are nevoie de strălucirea cuvintelor noastre, căci El e Cuvântul.
Dumnezeu nu are nevoie de prefăcătoria noastră de o zi sau două, pentru că a gustat din plin ”roadele” trădării.
Învierea noastră se amână, din nou, pentru o dată ce va fi stabilită ulterior, cum glăsuia un anunț din vremea urgiei comuniste.
Ne-om mai naște puțin, plini de emfază, de Crăciun, sperând că va fi un nou început.
De care vom uita, desigur, rapid, în vâltoarea noului an, în focul artificiilor și a crăciunițelor despuiate.
Suntem atât de goi, dar nu ne dăm seama.
Ne poleim zi de zi cu minciună crezând că așa vom fi fericiți.
Ne prefacem că suntem eroi ai credinței, dar fugim la primul obstacol, certându-ne cu El, ca niște precupețe frustrate că nu li se îndeplinesc de îndată și pe de-a întregul dorințele.
Din nou, Învierea Lui nu e și, învierea noastră.
Căci noi ne vom întoarce la păcatele de toate zilele, la răutatea noastră, la micimea dorințelor personale și deloc la așteptările Lui menite, de fapt, să ne salveze.
Când vom duce Învierea cu noi, în noi, peste tot, când fiecare zi ne va găsi cel puțin la fel de buni și un strop smeriți, atunci vom putea să dăm ochii cu El și să Îi mărturisim ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele”.
Fiți Lumină o viață întreagă, nu două ore într-o Noapte, căci numai așa vom putea salva lumea…
