The Guardian a publicat miercuri un amplu reportaj realizat de jurnalista Wendell Steavenson şi intitulat „Copiii lui Ceauşescu”, despre povestea de succes a lui Vişinel Bălan (foto), un tânăr crescut în orfelinatele din România care au şocat lumea atunci când au fost descoperite, în 1989, transmite Mediafax.
Vişinel Bălan are 27 de ani şi a fost abandonat la vârsta de două luni, fiind al treisprezecelea copil al unei familii din Bacău. El a trecut prin mai multe centre de plasament şi nu şi-a cunoscut familia până la vârsta de 11 ani. În prezent, Vişinel este licenţiat în drept şi teatru şi a început un master în psihologie la Universitatea din Bucureşti. El a lucrat pe un post de coordonator de proiect la Ministerul Tineretului şi Sportului, ca profesor de teatru la o şcoală pentru copii supradotaţi şi în calitate de consultant pentru Saatchi & Saatchi în România. El şi-a cumpărat o maşină şi un apartament într-o localitate de lângă Bucureşti. Dar lucrul de care este cel mai mândru este ONG-ul pe care l-a înfiinţat în 2013 – Desenăm Viitorul Tău – care lucrează cu copii instituţionalizaţi din România.
Vişinel a descoperit din întâmplare, la vârsta de 11 ani, că doi dintre soldaţii dislocaţi pe durata verii la centrul de plasament în care se afla el erau de fapt fraţii săi. Ei i-au povestit despre fraţii şi surorile lui, precum şi despre părinţi. În acea vară l-au luat cu ei să îi cunoască. Mama lui era bolnavă psihic, iar tatăl o bătea. Patru dintre copii muriseră, iar restul dispăruseră în sistem.
Una dintre experienţele nefaste de care îşi aminteşte tânărul datează din perioada în care acesta a locuit într-o gară din Comăneşti, unde se refugia când fugea din centrul de plasament. „Mulţi dintre colegii mei au fost răpiţi şi ucişi în gară. Aceste lucruri s-au întâmplat. Îmi aduc aminte cimitirul în care am îngropat una dintre fete. Mergeam cu trenul împreună şi un bărbat a încercat să o violeze, ea a opus rezistenţă, iar bărbatul a omorât-o. Eu aveam zece ani, iar era doar puţin mai mare„, povesteşte tânărul.
După ce a plecat din centrul de plasament, Vişinel a locuit la o mănăstire. Iar când a reluat contactul cu autorităţile a fost plasat într-o familie care avea o fermă. Soţul îşi bătea soţia, iar soţia îl bătea pe el, povesteşte tânărul. El s-a plâns autorităţilor, dar acestea i-au cerut să nu mai creeze probleme. Dar el a continuat să se plângă până când a fost luat din familia respectivă iar aceasta a fost scoasă de pe lista asistenţilor sociali.
În cadrul amplului său reportaj, jurnalista Wendell Steavenson vorbeşte şi despre experienţa sa în România, în vara lui 1990, când avea 19 ani şi a plecat într-un tur al ţărilor foste comuniste din estul Europei. Ea îşi aminteşte că a ajuns în Bucureşti pe întuneric, iar iluminatul stradal nu funcţiona, în timp ce de-a lungul drumului erau grămezi de gunoi mocnind. Dintre toate ţările est-europene cu excepţia Albaniei, România a fost cea mai izolată, afirmă ea, adăugând că nu a avut niciun disident politic faimos. „Niciun Saharov, niciun Walesa sau Havel”, scrie jurnalista.
Explicând că Ceauşescu a interzis avortul pentru femeile sub 40 de ani care aveau mai puţin de patru copii, la un an de la preluarea puterii, şi detaliind măsurile adoptate pentru creşterea brutală a ratei natalităţii, jurnalista subliniază că tot mai mulţi copii nedoriţi au fost abandonaţi în grija statului. Condiţiile din orfelinate s-au înrăutăţit profund după 1982, când Ceauşescu a redirecţionat banii din buget către plata datoriei naţionale. „Electricitatea şi căldura erau deseori furnizate cu intermitenţe, nu exista personal suficient, asistentele erau neinstruite (mulţi orfani au contractat HIV din cauza acelor nesterilizate) şi întârzierile în dezvoltare erau diagnosticate de rutină ca boli mintale. Abuzul instituţional a înflorit fără nicio verificare. În timp ce unele îngrijitoare făceau tot ce puteau, altele furau mâncare din bucătăriile orfelinatelor”, afirmă Steavenson.
Ea descrie însă îmbunătăţirile din acest domeniu care au apărut de-a lungul anilor în România, afirmând că ţara a parcurs un drum lung faţă de condiţiile care au şocat lumea întreagă la începutul anilor ’90. La această îmbunătăţire contribuie şi ONG-ul lui Vişinel. Cea mai mare parte a activităţii acestuia se concentrează asupra adolescenţilor din centrele de plasament şi apartamente de tip familial. Unele sectoare din Bucureşti sunt mai receptivele, altele mai puţin. El are relaţii bune cu unii funcţionari şi educatori, în timp ce alţii îl văd drept un factor de perturbare care le dă copiilor speranţe false.
