„Nu ținusem jurnale subversive, nu trimisesem scrisori la „Europa liberă”, nu împrăștiasem în oraș manifeste. Sincer să fiu nici nu credeam că, așa cum arătau lucrurile la noi, asta ar fi dus undeva. Dar pesemne că adevăratul motiv pentru care n-o făcusem fusese frica. La Institutul la care lucram treceam oricum drept o persoană „cu atitudine dușmănoasă”. Asta pentru că, într-o meserie în care cu cuvintele se putea face orice, nu spusesem sau nu scrisesem niciodată altceva decât gândeam. Dar fusesem departe de a fi spus în gura mare tot ce gândeam”, mărturiseşte după 25 de ani filosoful Gabriel Liiceanu, într-un text scris pe contributors.ro. El se foloseşte de această povestire pentru a explica de ce a scris celebrul Apel către Lichele: „Țipătul de eliberare” la care m-am referit asta avea în vedere. Nu descoperisem acum adevărul. Știam de mult totul despre „lichelele noastre”. Ceea ce descoperisem era doar rostirea lui răspicată. Dacă până în acele zile ale lui decembrie ’89 avusesem scuze – sau îmi găsisem scuze – să tac, acum alibiul cenzurii dispăruse.”
RISCUL ADEVĂRULUI
„Adevărul e că există întotdeauna un risc în umblatul cu adevărul. Ca și în felul de a-l rosti. Sigur este însă că dacă – după ce patruzeci și cinci de ani de scăldat în minciuna publică cotidiană – începi să rostești public și intempestiv adevărul, rostirea aceasta echivalează oarecum cu reînvățatul vorbirii. A începe să rostești adevărul în gura mare de la o clipă la alta înseamnă să vrei să schimbi obișnuințele unei comunități paralizate până atunci de frică și având duplicitatea ca regulă de viață. Înseamnă pur și simplu să propui altă regulă de comportament: să te reașezi pe tine, și pe ceilalți odată cu tine, în orizontul adevărului”, mai scrie Gabriel Liiceanu.
APELÂND LICHELELE
„A doua neînțelegere legată de textul Apelului se referă la adresant: „«Apelând» lichele, s-a spus, a schimbat domnul Cutare cât de cât comportamenul lor? A văzut cineva vreo lichea căindu-se? A făcut vreuna un pas înapoi? A lăsat vreuna «să se întrevadă vreo urmă de sfială în privirea ei», cum îi cerea apelantul? Se smerise vreuna? Atunci ce rost a avut să te adresezi lichelelor? Timp pierdut și vorbe aruncate-n vânt! Apelul ăsta n-a dus la nimic!” Frumusețea cuvintelor aruncate în lume ține de faptul că efectul lor nu poate fi măsurat. Ceea ce-nseamnă însă că nu se știe nici cum ar fi arătat lumea dacă ele nu ar fi fost aruncate în lume. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, cer să mi se acorde o prezumție de ne-idioțenie. Este evident că adresantul formal și de primă instanță în acel Apel erau lichelele noastre istorice. Dar nu eram atât de naiv încât să cred că, la chemarea mea (cine eram eu?), cele câteva sute de mii de români care alcătuiau rezervorul de lichele al nației, ar fi făcut, smerite, un pas înapoi. Lichele fiind, n-ar fi făcut-o nici dacă le-ar fi cerut-o Papa însuși. Adresându-se lichelelor, textul reprezenta în fond o figură retorică și era, în fond, adresat celorlalți, nouă tuturor, conținând un mesaj simplu: „Atenție, există lichele!” Nu cumva în mijlocul entuziasmului general, ignorându-le, lăsându-le să prindă iar puteri, să se reactiveze, exista riscul de a rata o șansă a istoriei? Nu exista oare primejdia de a intra din nou pe mâna celor care ne nenorociseră vreme de câteva decenii? Nu trebuia să fim atenți la felul în care urmau ei să se absoarbă în noua societate? Pe scurt spus, Apelul semnaliza direcția din care venea (si de unde apoi a venit – impudic, masiv si distrugator) pericolul. El era o îngrijorată ieșire în întâmpinarea celor amenințati să recadă în condiția de victime istorice. Drama României n-a fost, așadar, că lichelele n-au ascultat apelul (încetând, astfel, să mai fie lichele), ci că noi ceilalți, refuzând să le fixăm identitatea de infractori ai lumii morale, le-am lăsat să se regrupeze, să prolifereze și să ne nenorocească a doua oară.”, mai afirmă filosoful.
AZI APELUL E DISCUTABIL STILISTIC
Concluzia de azi a lui Gabriel Liiceanu: „Așa se face că Apelul, chiar dacă astăzi mi se pare discutabil stilistic (e prea mult sânge, sunt prea multe lacrimi și prea multe lumânări în el), face parte din biografia mea. Curajul propriei tale eliberări seamănă oarecum cu o naștere în spirit. Or, ceea ce ține în felul acesta de intimul meu nu trebuie neapărat sa fie aniversat public, așa cum, atât de flatant pentru mine, cerea d-l Tismăneanu. Poate doar în măsura în care, prin contaminare, a însemnat același lucru și pentru alții.”