Replica lui Mircea Dinescu la atacul suburban al lui Gabriel Liiceanu nu s-a lăsat așteptată. Poetul a postat pe Facebook o scriere în care dezvăluie cum a refuzat filosoful să facă un act de curaj în perioada dictaturii, alături de alți intelectuali, invocînd temerea că securiștii îi vor ucide copilul. Dar care nu a ezitat, mai scrie Dinescu, să se prezinte drept disident după căderea comunismului, scrie Inpolitics.
”Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop
Numai dracul și-ar fi închipuit prin anii ’90, când în România Mare eram acuzat că împreună cu Andrei Pleșu am ciordit la revoluție sculele de bărbierit și capacele de aur ale closetelor lui Nea Nicu din Primăverii, că Gabriel Liiceanu nutrindu-se pe ascuns din hoitul lui Vadim, va regurgita la bătrânețe perlele urît mirositoare pe care sconcsul peremist le cultiva în colonia de scoici din haznaua partidului. Adevărat îi că domnul Liiceanu nu are talentul grobianisim al Tribunului, fiind mai degrabă un conțopist al abjecției, un filosof cu mînecuțe de contabil care-și scoate creionul de după ureche spre a face, meticulos, inventarul obiceiurilor bicisnice și al deșertăciunilor cu care m-a pedepsit Dumnezeu.
O singură dată în viață l-am făcut pe Gabriel Liiceanu să plîngă și văd că nu m-a iertat nici pînă în ziua de astăzi pentru acel afront.
În 18 martie 1989, la o zi după ce interviul meu din Libération fusese citit la Europa Liberă, pe holul întunecat al Casei Scriitorilor, am dat nas în nas cu umbra filosofului care, tumefiat și cu figura ușor răvășită, mi-a șoptit la ureche: „Dragul meu, aseară am ascultat vorbele tale cutremurătoare și am plîns în hohote. Suntem niște lași, suntem niște lași…”, după care, năluca suferindă s-a topit ca fumul, ca să o reîntîlnesc după un an, purtînd cu dezinvoltură în cîrcă, Editura Partidului Comunist.
În Cartea albă a Securității există înregistrarea unei gărgărițe plantate în casa socrilor mei, ce redă scena în care subsemnatul încerca să adune sub un text vitriolant semnăturile cîtorva scriitori de seamă. Vorbeam acolo despre dictatura cuplului prezidențial, despre dărîmarea satelor, despre cenzură, despre foamea și frigul din România. Împreună cu Andrei Pleșu eram gata să plasăm bomba la Ambasada Olandei, unde amicul nostru Coen Stork aștepta să o detoneze în întreaga lume. Nici n-am apucat să-mi termin bine recitalul, că Octavian Paler a sărit ca ars zicînd că el îl știe bine pe Ceaușescu și că stilul meu pamfletar o să-l scoată din minți. „Gîndiți-vă că aveți copii la școală!” a exclamat Paler. „Tocmai d’aia ar trebui să ne spălăm de rușinea de a tăcea ca lașii!”, i-a întors-o Alexandru Paleologu.
Cel mai îngrozit dintre toți s-a dovedit a fi Gabriel Liiceanu care a afirmat că el nu semnează, ca să nu-i omoare securiștii copilul, lăsîndu-i doar pe copilașii mei în ghearele lor. Pînă la urmă, din pricina timpului nefavorabil, revoluțiunea s-a amînat pentru altădată. Astfel și-a mîncat Gabriel Liiceanu covrigul aurei de disident pe care, uscat și sfoiegit, a încercat să și-l tragă pe cap după căderea comunismului.
Mult mai tîrziu, Andrei Pleșu mi-a mărturisit că pe la începutul verii lui ’89, cu o zi înainte de a pleca în exil la Tescani, a fost vizitat acasă de Gabriel Liiceanu, care, destul de opărit, i-a reproșat gafa de a se fi solidarizat cu mine: „Andrei, imaginează-ți că noi doi ședeam liniștiți la tine în curte și convorbeam despre lucrul în sine, iar tu te ridici, mă lași baltă și fugi după golanul de Dinescu care strigă ca un țigan prin fața casei tale spoitingiri!”
Trecut-au anii și golanul de atunci s-a metamorfozat într-un soi de Rasputin altoit pe Mărgelatu, un monstru al societății de consum, cu o mînă pe volan și cu o alta pe sticla de palincă, scuipînd cojile bomboanelor agricole în ochii trecătorilor de pe Calea Victoriei.
Făcînd o comparație între noi doi, sigur că în vreme ce subsemnatul clămpănea din limba de lemn a Facultății de Ziaristică de la Ștefan Gheorghiu, Liiceanu trăgea cu nesaț pe nări iarba idealismului. Că nu oricine își putea permite, în epoca lui Pericle, cum frumos a denumit-o mătușa domnului Liiceanu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, să-și plimbe cu atîta candoare cămila ființei prin oaza de libertate a Facultății de Filosofie, unde Karl Marx era adus în lanțuri la cursuri. Și în timp ce Constantin Noica îl imobiliza pe bărbos, ca junele Liiceanu să-l lovească cu vergeaua peste degetele cu care scrisese Manifestul Partidului Comunist, domnul Hegel, cu picioarele pe catedră, le vorbea studenților despre civilizația untului care l-a marcat atît de mult pe patronul Editurii Humanitas, încît i-a lăsat dîre adînci de alifie pe trupu-i de efeb” mai punctează Dinescu.
- Advertisement -