România nu şi-a făcut după intrarea în NATO nicio analiză strategică a Apărării naţionale şi este necesar să clarifice lângă cine va lupta „umăr la umăr” în Alianţă, a spus la ediţia MEDIAFAX LIVE din această săptămână, generalul (r) Ştefan Dănilă, fost şef al Statului Major General al Armatei.
„Moderator: Domnule general, ce îi lipseşte armatei române să fie competitivă, pe măsura timpului nu foarte liniştit în care trăim? Ce-i lipseşte în materie de oameni, dotări, mentalitate?
Ştefan Dănilă:Nu e chiar o intrebare uşoară. E o întrebare la care se poate răspunde în mai multe feluri. Am să încerc să vă răspund fără a încălca două lucruri. Deci, se poate răspunde încălcând legea, să devoalez nişte informaţii care sunt informaţii clasificate şi e un lucru pe care nu pot să-l fac sau aş putea să răspund ironic şi să abordez o problemă serioasă într-un mod neserios. Voi încerca să evit cele două abordări.
Ce e foarte clar în momentul de faţă este că situaţia de securitate în zonă, situaţia regională, începând cu 2013-2014 nu este foarte favorabilă României. Sau, dacă vreţi, situaţia de securitate din zona Mării Negre prezintă multe necunoscute, mai ales pentru viitorul apropiat şi viitorul pe termen mediu.
Din punctul meu de vedere, analiza stării armatei am făcut-o în 2012 şi am prezentat-o primului-ministru de atunci, de fapt primilor-miniştri care s-au succedat după 2012, după februarie 2012, când am finalizat Foaia de Parcurs. Am prezentat-o preşedintelui României, am prezentat-o miniştrilor Apărării, am prezentat situaţia Armatei în CSAT, înmpreună cu ministrul de atunci, din 2012. Şi în 2013 am avut şansa să primim aprobarea unui plan pe care l-am realizat la nivelul Statului Major General împreună cu colegii mei, un plan pentru refacerea capacităţii operaţionale a Armatei României.
De ce de refacerea capacităţii operaţionale? Pentru că veneam după cel puţin şapte ani, din 2006 mai bine spus, de buget foarte mic, de buget redus la, spunea cineva, de buget de supravieţuire. Nu, nu era buget de supravieţuire. Era un buget pentru a avea o aparentă armată. Aveam oameni în uniformă, cazărmi, am păstrat tehnica pe care am moştenit-o după 1990, aşa cum e militarul român foarte grijuliu. De fapt, toţi militarii din lume sunt oameni care au grijă de tehnica pe care o au, pentru că este cea cu care trebuie să lupte.
Este o preocupare majoră, aceasta de a avea tehnica funcţională, de a o putea opera.
Din păcate, din 2011, când am preluat mandatul de şef al Statului Major General, eram în plină criză, nu puteam să suţinem atunci că , sau nu puteam să credem că îşi permite statul român să finanţeze armata cu mai mulţi bani. Şi atunci ne-am propus să menţinem în stare de funcţiune ceea ce aveam şi să menţinem o capacitate operaţională minimă.
E adevărat şi că ameninţările în acea perioadă nu păreau să fie atât de mari ca acum. Ne angajasem în lupta împotriva terorismului, eram parte a Alianţei, aveam garanţii de securitate destul de mari. În 2011, deja am semnat un parterneriat, s-a semnat un parteneriat de către miniştrii de Externe, un parteneriat strategic cu SUA pentru secolul XXI.
Au fost momente importante pentru securitatea României. Pentru că securitatea nu se realizează numai prin capacitatea de apărare a statului. Se realizează şi prin diplomaţie, şi prin relaţiile pe care le avem cu statele puternice.
Din acest motiv pot spune că situaţia armatei în acel moment a fost gestionată în limita posibilităţilor şi resurselor existente la acea dată.
Odată cu ieşirea din criză, nici noi nu am putut să aşteptăm şi aveam deja analiza făcută. Era o analiză strategică făcută la nivelul armatei. Acum, pot să vă spun că ceea ce am făcut noi nu este suficient. Am constatat şi ulterior că nu este suficient.
Noi am constatat, din punct de vedere militar, din punct de vedere al comandanţilor, a echipei de comandă a SMG cam ce ar fi, ce am dori pentru Armata României, pentru a răspunde misiunilor pe care le avem, în special la nivel naţional, dar şi în cadrul aliat. Pentru că avem angajamente atât la nivel NATO, la nivel aliat, cât şi la nivel comunitar, la nivelul Uniunii Europene.
Pentru a susţine aceste angajamente avem nevoie de detasamente pregătite, care să răspundă exigenţelor de pregătire, de evaluare, în special la NATO şi atunci am luat nişte măsuri în consecinţă.
Spuneam că în 2013 am obţinut o aprobare importantă în CSAT a unui plan. Chiar m-a mirat că atunci s-a aprobat denumirea planului – şi a fost foarte importantă – „de refacere a capacităţii operaţionale” -.
Era un semnal foarte dur pe care îl trăgeam în faţa decidenţilor politici. Să se ştie că a fost afectată capacitatea operaţională şi mediul. Şi mediul de securitate deja începuse să fie volatil, deja începuseră să apară câteva semne că se va deteriora într-un scurt timp, lucru care s-a întâmplat din păcate în 2014.
În acel plan de refacere a capacităţii operaţionale am avut nevoie, am văzut necesitatea de a schimba şi optica de pregătire a unităţilor, şi organizarea, dar mai ales refacerea bucată cu bucată, din aproape în aproape a capacităţii operaţionale, în aşa fel încât să ştim exact pe ce ne bazăm într-o situaţie de criză, într-o situaţie în care am fi agresaţi, în situaţia în care am fi să răspundem efectiv militar unei agresiuni.
Am constatat din 2011 cât de slabă sau cât de firavă este apărarea anti-aeriană.
Eu fiind ofiţer de aviaţie, ar fi trebuit să insist pe nevoia de a achiziţiona avioane de vânătoare. Într-adevăr în acea perioadă era o problemă şi este şi acum problema capacitatea de realizare a apărării aeriene, capacitatea de a/ti face pe timp de pace poliţia aeriană. O misiune foarte importantă pe care o are aviaţia militară şi o misiune care deja începea să fie în pericol pentru că, aşa cum spuneau documentele în acel moment, în 2012, nu mai puteam să o facem cu MIG 21.
Am reuşit să iau în acel moment concepţia de dotare, de înzestrare cu avioane de luptă şi am pus pe masa CSAT o nouă concepţie în care, faţă de varianta cu 48 de avioane – în care răspundeam atât cerinţelor naţionale de poliţie aeriană cât şi la obiectivele pe care nu le-am propus faţă de cerinţele NATO faţă de noi, faţă de aviaţia de vânătoare – am găsit o unică posibilitate de a renunţa, de a negocia cu aliaţii să ne retragem de la un obiectiv pe care ni-l asumasem într-o perioadă în care avem MIG 21 modernizat şi aveam peste 100 de avioane de vânătoare şi am redus numărul avioanelor la 32.
Am spus că ne trebuie minim două escadrile de F16 cu care să facem poliţie aeriană.
Evaluarea fusese făcută după mai multe studii, cercetări, după un studiu-concept, după evaluări făcute din diverse perspective şi aveam certitudinea că este varianta corectă şi singura variantă în care noi să avem cheltuieli minime pentru o plus valoare sau pentru un obiectiv care ar fi fost valabil pentru cel puţin 30 de ani.
În acelaşi timp, a trebuit să prezint CSAT şi situaţia apărării anti-aeriene. O apărare anti-aeriană bazată pe rachete care ieşiseră din uz în majoritatea statelor din fostul bloc al Tratatului de la Varşovia. O apărare anti-aeriană care trebuia revigorată, pentru că, dacă în acel moment puteam să spunem că ne bază pe aliaţi, capacitatea anti-aeriană este foarte importantă pentru orice stat membru al NATO.
De ce? Pentru că primele lovituri într-o posibilă confruntare vin din aer. Că sunt rachete de croazieră, rachete balistice sau lovituri aeriene, primele lovituri efective vin din aer.
E adevărat, putem să spunem că războiul nu se bazează în momentul de faţă doar pe lovituri, pe forţe. Războiul are mai multe componente şi le-am analizat şi pe acestea, pe liniile de apărare din planul strategic de apărare. Dar era imperios necesar să ne punem la punct apărarea anti-aeriană.
De fapt, una din problemele pe care am discutat-o la instalarea scutului anti-rachetă, a elementelor de scut anti-rachetă, a facilităţii americane în baza de la Deveselu a fost apărarea anti-aeriană.
Această apărare anti-aeriană a acelei facilităţi România nu şi-a asumat-o.
Din acest motiv sper, cred, că odată cu decizia de a achiziţiona rachete Patriot de către România şi partea americană poate să facă pasul pe care l-am solicitat din 2014 şi pe care din păcate nu l-au făcut. Nu ştiu exact care au fost reţinerile, din ce motiv partea americană nu a acceptat solicitarea română de a instala un sistem de rachete Patriot la Deveselu.
Este opţiunea lor, nu este opţiunea noastră. De a instala un sistem de rachete Patriot la Mihail Kogalniceanu. Este opţiunea lor nu este opţiunea noastră. Sunt baze americane pe teritoriul românesc. Sunt baze pe care România nu şi-a asumat că le asigură protecţia aeriană. Sunt baze pentru care asiguram protecţia terestră. Celelalte elemente nu sunt obligaţiile statului român.
Este foarte bine şi sunt convins că la nivelul decidenţilor politici, la nivelul ministerului Apărării încă se cunosc aceste documente, pe care le-am semnat încă din 2011 şi 2012, documente de implementare şi elementele de apărare anti-aeriană pe care România le va cumpăra, le va achiziţiona, vor privi strict protecţia obiectivelor strategice româneşti.
Pentru că altfel înseamnă că vom achiziţiona pentru a apăra altceva şi sprijinul, parteneriatul va presupune o altfel de abordare.
M.: Deci mai sunt multe de făcut şi în aer, şi pe pământ . Dar revenind pe pământ…
SD: Am abordat problema tehnicii pentru că în mare parte schimbarea de mentalitate a oamenilor ţine de schimbarea tehnicii. În majoritatea armelor sau în majoritatea serviciilor este necesară schimbarea tehnicii.
Din perspectiva mea, ideea de a avea tehnică compatibilă cu a statelor membre NATO este o idee care ar putea genera unele dubii şi decizii greşite.
Este foarte important să clarificăm cu cine vom lupta, cu cine vom fi cot la cot, umăr la umăr. Dacă suntem umăr la umăr cu statele membre NATO cu care participăm în operaţii, cu SUA, cu Marea Britanie, cu Canada, cu Germania, cu Italia, cu Franţa este foarte important să ştim că acolo unde vom participa la misiuni umăr la umăr să avem acelaşi tip de echipament.
România a intrat acum într-o iniţiativă foarte bună a Germaniei de a dezvolta capacităţi militare în comun. Şi vom avea o brigadă care va fi parte a unei divizii germane, condusă de Germania. Este foarte importantă abordarea, pentru că poate să fie un punct de plecare şi pentru o apărare, poate nu armată europeană, un sistem de apărare european. În acea divizie, este foarte important ca unităţile componente să aibă acelaşi fel de tehnică.
Deci nu tehnică compatibilă. Compatibilă în ce sens? În sensul să aibă comunicaţii, să ne înţelegem unul cu altul? Da, e foarte important. Să avem acelaşi tip de muniţie? Da,e foarte important. Dar mai e important să am şi acelaşi tip de combustibil, pentru că e vorba de consumabile. Şi e foarte important să am şi acelaşi fel de mentenanţă. Dacă am acelaşi fel de mentenanţă, pe care o realizez în aceleaşi centre de mentenanţă, atunci posibilitatea de a le menţine este mai sigură şi în acelaşi timp poate să fie şi mai ieftină.
M.: Întorcându-ne la noi, că ati făcut referire şi la bani, bugete , credeţi că Apărarea se va mai confrunta vreodată cu un episod de felul celui care a dus la demisia ministrului Ţuţuianu? Au fost, sunt suficienţi bani pentru plata la timp şi integrală a salariilor militarilor ?
SD: Nu este prima dată când se întâmplă lucrul ăsta. Din 2006, aproape în fiecare an, cred că nu o dată, în majoritatea lunilor din a doua parte a anului, atunci când vorbim despre nevoia de rectificări bugetare avem unele întârzieri. Întârzierile acestea se reflectă în modul în care se salarizează. Niciun ordonator principal de credite nu poate să semneze să dea banii ilegal, fără să-i aibă în buget. Pentru că bugetul a fost prevăzut iniţial la începutul anului şi a fost etapizat pe luni. Din acest punct de vedere, deci, nu a fost nimic nou. Banii se dădeau până la sfârşitul lunii, militarii beneficiau de drepturi.
Lucrul ăsta l-am simţit cu toţii. L-am simţit şi în poziţia de şef, şi în poziţia de simplu ofiţer în armata română. Am înţeles că există unele probleme, dar am înţeles în acelaşi timp că nu mi se vor lua aceste drepturi şi că voi beneficia de ele. Nu ar trebui să se întâmple. E adevărat că aici este o problemă de planificare a fondurilor şi nu doar Direcţia Financiară are o problemă aici, o problemă mare este la Ministerul Finanţelor pentru că Ministerul Apărării îşi prezintă nevoia de buget la începutul anului.
Am fost parte a celor care pregăteau solicitările, am fost parte a celor care suţineau nevoile şi de cele ma multe ori, în perioada în care am fost şeful SMG, dar şi înainte, în alte poziţii pe care mă aflam, am transmis şi ce se întâmplă dacă NU primesc banii. Deci, consecinţele le-am transmis din februarie, martie către Ministerul de Finanţe.
Dacă nu au răspuns la aceste consecinţe, este firesc ca la un moment dat să răspundă la ce se întâmplă.
Din păcate, a răspuns ministrul Apărării.
Cred că de cele mai multe ori se iau măsuri foarte repede pe o emoţie sau la influenţa presei şi foarte rar se iau măsurile sau nu se iau măsurile după o gândire serioasă şi o analizare a tuturor factorilor care au determinat o sincopă sau eroare.
În momentul în care facem în felul acesta şi reacţionăm doar emotiv şi luăm măsuri doar pe o anumită speţă şi totul se reduce la demisii atunci se fracturează tot sistemul, apar sincope, nimeni nu mai ştie ce are de făcut sau când are de făcut ceva va fi foarte prudent şi nu va mai avea niciun fel de iniţiativă.
Mie mi-a plăcut modul de abordare a domnului Ţuţuianu. A fost un om care a venit la conducerea ministerului cu o abordare practică. Dacă ştiam că vine la Ministerul Apărării nu aş fi plecat, i-am spus asta şi dumnealui.
Am plecat în acel moment pentru că nu aveam siguranţa că ministrul care va veni va avea nevoie de sfatul meu. Am constatat în momentul în care eram pe poziţia de consilier al ministrului că nu este necesară prezenţa mea acolo şi atunci am considerat că sunt plătit de statul român pentru mai nimic. Adică nu simţeam că fac ceva pentru instituţie şi atunci am preferat să ies eu din sistem.
Deci, domnul ministru Ţuţuianu a fost o victimă, zic eu, a modului de a lua deciziile în momentul de faţă.
Nu numai a primului-ministru actual, dar în general se cere de către presă, de către opinia publică, imediat când s-a comis o eroare, o greşeală, se cere demisia.
Nu întotdeauna demisia înseamnă şi rezolvarea problemei.
Este normal ca atunci când greşim să suportăm nişte consecinţe. Este normal să avem şi posibilitatea să le corectăm. Dacă nu avem şansa de a corecta deciziile greşite luate la un moment dat, va veni altcineva, care va comite alte greşeli şi alte greşeli şi nu avem continuitate.
M.: Ne confruntăm zilele astea cu un fel de febră declarativă în ce priveşte achiziţia armament, de tehnică de luptă. Dincolo de acest spectacol al vorbelor, cine are ultimul cuvânt în deciziile de felul acesta: comandanţii militari, responsabilii politici, partenerii strategici? Toată lumea?
SD: E o întrebare la care nu este prea uşor de răspuns, mai ales în România. Ar trebui să fie foarte clar cine are ultima decizie sau cine hotărăşte acest lucru.
Ce pot să spun despre proiectele de achiziţii sau ce se discută în momentul de faţă este că aceste achiziţii se fac pe un program pe care l-am transmis, din poziţia de consilier al primului-ministru sau al ministrului Apărării, cam tuturor miniştrilor şi cred că, pe undeva, s-a însuşit câte ceva din acel proiect.
Deci, ideea de a materializa unele parteneriate, care există în momentul de faţă mai mult pe hârtie, prin achiziţii de armamente, prin acorduri realizate „guvern la guvern”, este un proiect pe care l-am prezentat înainte miniştrilor Apărării.
Faptul că se discută foarte mult pe aceste achiziţii nu e un lucru rău. Ceea ce lipseşte – şi am mai spus-o cu alte ocazii – ceea ce nu are România în momentul de faţă este o analiză strategică a Apărării.
Noi nu am făcut, de când am intrat în NATO, nicio analiză strategică a Apărării.
Desigur, că voi fi contrazis poate de către colegi de ai mei sau de foşti colegi, care vor spune că s-a făcut o analiză strategică în 2012-2013, acea analiză de care vă spuneam.
Acea analiză a fost făcută la nivelul Statului Major General. Nici măcar de ministerul Apărării nu pot să spun că s-a făcut. A fost acceptată de ministerul Apărării.
Dar analiza strategică a Apărării are limite când e făcută numai de militari. Ea trebuie făcută de oamenii politici, de oamenii de afaceri, care să fie parte a acestui colectiv. Şi mai ales, pentru că nu am făcut niciodată o analiză de felul ăsta ar fi bine să o facem cu consultanţă, cu experţi din cadrul Alianţei, dacă se poate şi cred că se poate. Am şi discutat şi am avut deschidere din partea a cel puţin unui partener strategic, daca nu doi-trei parteneri strategici cu care să construim această analiză.
A fost foarte importantă decizia politică sau acordul politic pentru doi la sută. Eu am obţinut în CSAT decizia politică de a avea doi la sută începând cu 2015. Nu s-a concretizat.
Ceea ce a realizat preşedintele în momentul de faţă, un acord politic, este important. Dar, daţi-mi voie să cred că s-a obţinut prea uşor acel acord politic şi să văd din partea celor care conduc partidele politice o oarecare superficialitate în modul de a privi Apărarea.
Dacă putem să vorbim despre politică pe oricare domeniu, în care să existe poziţii divergente, pe poziţia de Apărare sau pe poziţia de Securitate Naţională ar trebui să existe consens. Este un domeniu în care majoritatea statelor, sau toate statele lumii ar trebui să aibă consens la nivel politic, pentru că priveşte efectiv statul acelor partide.
Dacă liderii politici au spus foarte repede „da”- fără să întrebe „de ce” doi la sută, „ce înseamnă” cei doi la sută, „în ce” se vor concretiza cei doi la sută, „vom avea o armată mai mare, mai mică, mai bine echipată, mai modernă”, „vom avea mai multe structuri, mai multe cazărmi în fiecare oraş” sau „pe fiecare bornă kilometrică vom avea un militar” sau „vom avea tehnică de vârf şi vom avea structuri mai mici şi acea armată va putea să se susţină” – eu vă pot spune că, aşa cum am făcut din momentul respectiv analiza militară, ne-ar fi trebuit cel puţin cinci la sută din PIB vreo cinci-şase ani ca să avem o capacitate operaţională pe toate unităţile, pe toate structurile existente.
Pe modelul pe care îl avem acum, cu toată tehnica aceasta pe care o vom achiziţiona,e foarte important să ştim ce structuri vom avea şi dacă în acelaşi timp tehnica respectivă va duce la capabilităţi funcţionale şi mai ales sustenabile.
Dacă vom achiziţiona tehnică şi peste trei ani de zile vom constata că am menţinut-o sau trebuie să o conservăm, pentru că nu ne este utilă, atunci înseamnă că am irosit banii statului şi nu este normal.
Avem nevoie de bani în Educaţie, avem nevoie de bani în infrastructură şi nu este normal să cheltuim prost banii statului.
S-au făcut multe cheltuieli proaste. Vă dau un exemplu de modul în care se realiza sau nu se realiza, de ce am avut probleme cu mentenanţa tehnicii.
Vă amintiţi de marea invenţie a şomajului tehnic. Cred că a fost cea mai proastă decizie, pentru care nu a răspuns nimeni. Şomajul tehnic a fost modul în care s-a distrus economia, în care s-a distrus industria. În primul rând, industria de Apărare a fost desfiinţată. Acei bani care se duceau către intreprinderi, pentru a-şi plăti oamenii cu 75 la sută ar fi trebuit să vină la MapN prevăzuţi prin lege că se vor utiliza pentru mentenanţa tehnicii. Şi atunci am fi fost obligaţi să-i dăm la Intreprinderea de Avioane Craiova, la Aerostar, la Ghimbav, la UMB, la Moreni şi am fi menţinut şi tehnica într-o stare bună, cu reparaţii făcute de intreprinderi abilitate pentru aşa ceva, şi în acelaşi timp am fi menţinut şi intreprinderile la un nivel, la o capacitate de lucru suficientă măcar pentru a se retehnologiza în timp.
Acum, perspectiva de a retehnologiza ce avem nu e chiar o glumă, dar este destul de dificilă.
M: Cu sau fără analiză strategică vom cumpăra. Inspirat sau neinspirat.
SD: Da. Dar repet, dacă nici măcar în acest moment nu se iniţiază această analiză strategică, vom ajunge în doi-trei ani în situaţia de a nu putea utiliza această tehnică. Pentru că nu ştim exact ce unităţi vom menţine, care sunt cazărmile. Noi am făcut o evaluare din punct de vedere militar, dar nu este suficient.
Pentru că, dacă noi spunem ca militari că vrem să închidem anumite cazărmi, din partea politică vin presiunile că preşedintele consiliului judeţean sau primarul vrea să primească onorul nu ştiu care şi are nevoie de o structură militară în acea localitate.
Au fost situaţii de felul acesta. S-au înfiinţat unităţi de diferite categorii, niveluri pentru a avea diferiţi oameni politici prezenţă militară în localitatea respectivă. Din păcate.
M: La ce bun să cumpărăm atâtea F 16. 12, încă 35 spune domnul ministru Fifor ?
SD: Dacă avem 12 avioane nu putem să facem poliţie aeriană nici măcare pe o bază aeriană. Dacă MIG 21 se va opri de la zbor în toate locaţiile şi vom avea doar cele douăsprezece avioane F 16 există riscul să nu putem face poliţie aeriană nici măcar într-o singură locaţie.
Suntem obligaţi, pentru a acoperi întreg spaţiul aerian să facem poliţie aeriană în două locaţii. Nu neapărat din punct de vedere militar. Pentru că poliţia aeriană nu răspunde numai nevoilor de apărare împotriva unui infractor aerian sau a unei aeronave care ar putea să lovească un obiectiv strategic sau un obiectiv de pe teritoriul naţional. Poliţia aeriană are şi rolul de a intercepta aeronavele în pericol şi de a le aduce la aterizare în condiţii bune. În primul rând, aceasta este misunea pe timp de pace. Şi este o misune dificilă, nu este o misiune simplă. Pentru aceasta e nevoie de ore de antrenament, e nevoie de aeronave performante, de sisteme radar performante, de oameni pregătiţi pentru a dirija.
Se poate demonstra cu creionul aritmetic că avem nevoie de cel puţin 16 avioane pe o bază pentru a putea să facem poliţie aeriană. În acelaşi timp, este nevoie de cel puţin 16 piloţi pe o bază, optim ar fi să avem 20 de piloţi pe fiecare locaţie pentru a face poliţie aeriană.
Şi atunci, printr-o simplă adunare, ne e nevoie de nu ştiu ce alte evaluări, putem să deducem că doar pentru a face poliţie aeriană avem nevoie de 32 de avioane, avem nevoie de 40 de piloţi pregătiţi. Pentru a susţine pregătirea a cel puţin 40 de piloţi şi operarea celor 32 de avioane ar trebui un buget aproximativ dublu faţă de bugetul actual al Forţelor Aeriene, din care excludem partea de achiziţii.
Deci e vorba tot de bani, la un moment dat.
M.: Până la urmă ajungem tot la bani. Domnule general, noi suntem cu adevărat importanţi în NATO şi pentru NATO?
SD: Suntem importanţi în NATO la fel cum e important fiecare stat membru al NATO. Suntem cu adevărat importanţi în NATO pentru că în primul rând suntem importanţi pentru noi, este importantă prezenţa noastră acolo.
Şi noi suntem parte a Alianţei, componentă a NATO.
Am să vă dau un singur exemplu care ar putea să spună multe. Estonia şi-a asumat ca obligaţie la NATO să aloce pentru Apărare doi la sută din PIB – care nu este o obligaţie, este o recomandare a NATO, care din ce în ce mai mult se doreşte să devină obligaţie, dar nu se duce la nivelul de şefi de state. Se negociază, se discută la nivele minsteriale, pentru că majoritatea statelor nu acceptă acest prag, majoritatea statelor din Europa.
Estonia şi-a asumat doi la sută şi şi-a mai asumat să aibă la dispoziţia NATO un batalion pregătit, capabil pentru orice misiune a unui batalion de manevră. Şi în momentul în care a realizat ceea ce şi-a propus, ceea ce s-a angajat, s-a aşezat altfel la masă.
Şi discută de la egal la egal cu Statele Unite, de la egal la egal cu Marea Britanie, cu Turcia, cu Franţa, cu Germania, pentru că ei şi-au rezolvat, şi-au îndeplinit obligaţiile faţă de Alianţă, iar Alianţa este constituită din state care şi-au asumat să asigure securitatea tuturor statelor componente.
Deci, NATO este important pentru noi, dar şi noi suntem importanţi pentru NATO. Pentru că orice contribuţie a noastră la orice operaţie a NATO înseamnă nu doar o participare cu militarii respectivi, înseamnă că este angajamentul statului respectiv.
Prezenţa unui militar într-o operaţie NATO înseamnă că statul român nu doar agreează respectiva operaţie, dar este implicat efectiv în acea operaţie şi nu neapărat cantitatea, poate contează foarte mult calitatea.
Din acest motiv am considerat necesar să pregătim oamenii, oamenii care participă la operaţii în context aliat să fie cei mai buni. Contează foarte mult selecţia, contează pregătirea lor pentru a putea face faţă cerinţelor în mediul aliat.
Este important să participăm, este important că suntem în NATO, este important să fim parte a deciziilor. Este important să înţelegem că Alianţa prin ea însăşi trebuie să fie puternică şi noi nu avem voie să o slăbim.
Nu avem voie să slăbim Alianţa nici prin idei năstruşnice.
Avem voie să iniţiem anumite demersuri, dar după ce le-am discutat foarte bine cu partenerii noştri, să vedem că nu punem pe niciunul într-o situaţie delicată, să vedem că putem să realizăm consensul cel puţin cu cei care trebuie să participe efectiv la realizarea obiectivului pe care îl dorim noi şi abia după aceea să ne expunem public.
M.: Apropo de calitate, partenerii europeni consideră armata României o armată de prim-rang?
SD: Partenerii europeni consideră armata României armata statului român.
România este importantă pentru Uniunea Europeană prin poziţia pe care o are, prin piaţa de desfacere, avem totuşi o populaţie destul de numeroasă şi prin resursele pe care le are.
Automat şi Uniunea Europeană are nevoie şi de armata României în sistemul de securitate european.
Că armata României este armata statului de la frontiera Uniunii Europene este important.
Să ştiţi că Uniunea Europeană nu este aşa de impasibilă la problemele pe care le are România în momentul de faţă., în special statele care au experienţa sau nu uită ceea ce s-a întâmplat în primul război mondial, când o armată română nepregătită a vrut să transpună în practică un ideal al unei natiuni, un ideal important al naţiunii, cel de a realiza statul român pe tot cuprinsul unde locuia naţiunea română.
M.: O armată comună a Uniunii Europene este necesară şi realizabilă? Este un concept susţinut cu tărie de preşedintele Macron şi nu numai…
SD: Ca idee, ca ideal este un ideal frumos.
Atât timp cât vorbim despre o Uniune Europeană pe care o dorim integrată din ce în ce mai mult în sensul de a funcţiona ca o uniune a statelor europene sau chiar mai mult – să funcţioneze ca un fel de Statele Unite ale Americii – atunci este normală şi dorinţa să fie o armată a Uniunii Europene dacă se va reuşi funcţionarea Uniunii Europene ca un stat.
Ca om care am fost prezent la anumite decizii luate la nivel european, în momentul de faţă pot să spun că este un obiectiv destul de îndepărtat.
Arată bine ca idee, ca obiectiv, dar fără a fi un sceptic spun că mai sunt mulţi paşi până a realiza acest lucru. Este foarte dificil. Spuneţi-mi în ce limbă s-ar vorbi în această armata europeană atât timp cât Marea Britanie se retrage? Încă nu este clar care este prima limbă oficială în Uniunea Europeană, după ce reguli vor fi plătiţi militarii din această armată europeană, ce rol va mai avea statul deţinător al anumitor unităţi militare, anumitor detaşamente în momentul în care acea armată este sub conducerea unui comandant militar european.
Până în acest moment, paşii care s-au făcut nu au fost aşa de satisfăcători. Acele battle group-uri la nivel european nu şi-au atins scopul, nu au fost utilizate. Toate acţiunile pe care le-a iniţiat un stat european, au necesitat negocieri bilaterale cu alte state, pentru a realiza o operaţie a Uniunii Europene. Operaţia din Mali şi alte operaţii au fost exemple în care s-a văzut că pânâ în momentul de faţă nu putem vorbi despre o conducere militară la nivel european care să încurajeze ideea de realizare a unei armate a Uniunii Europene.
De fapt, nici politica de securitate europeană în momentul de faţă nu putem spune că este realizată. Nu avem o singură voce la nivel de politică externă. Nu este normal ca România să reacţioneze separat, Ungaria separat, alte state separat în condiţiile în care Ucraina a decis să nu accepte învăţământul în limba naţionalităţii respective.
Este normal să fie o poziţie a Uniunii Europene. Noi trebuia prima dată să ne expune problema la nivelul Uniunii Europene, iar Înaltul Reprezentant să reacţioneze. E altă forţă atunci când se reacţionează de la nivelul Înaltului Reprezentant şi altceva când se reacţionează la nivelul unui singur stat european.
M.: Credeţi că în viitorul apropiat România va fi vizată direct sau afectată de un război din vecinătate? Suntem pregătiţi să dăm o ripostă pe măsură?
SD: Nu este exclus, nici in strategia naţională de apărare şi nici în strategia militară, nu este exclusă posibilitatea de a fi angrenaţi într-o confruntare în regiune.
Din acest motiv şi organizarea armatei trebuie gândită în aşa fel pentru a răspunde acestei provocări.
Armata este în momentul de faţă pregătită pentru a face faţă ca parte a unei confruntări într-o regiune. Noi nu ne dorim acest lucru. În primul rând, militarii nu îşi doresc o confruntare armată în regiune pentru că noi suntem responsabili de subordonaţii noştri poate mai mult decât alţi decidenţi. Militarii ştiu ce înseamnă să lucrezi cu cei cărora le dai ordin de luptă.
Dar, dacă este necesar, sigur militarii vor participa la orice acţiune armată şi îşi vor face datoria.
Eu cred că în momentul de faţă există şanse minine pentru o confruntare în care să fie angrenată România şi este bine că este aşa. Încă sunt soluţii la nivel diplomatic în zonă încât să nu se escaladeze conflictele din zonă, să nu se reîncâlzească, să nu se dezvolte mai mult şi cred că avem capacitatea să negociem la nivel diplomatic astfel încât să nu ajungem în situaţia unei confruntări armate.
Dar, dacă va fi necesar suntem pregătiţi să luptăm pentru România.
M.: Din ce aţi văzut de-a lungul carierei există în acest moment în lume o armată naţională-model, etalon?
SD: Majoritatea statelor care sunt serioase îşi fac analiza aceasta strategică a Apărării, pe care o revăd cam la patru ani. După ce se face analiză, la patru ani se fac revizuiri.
Am văzut analiza Apărării făcută de Australia. Făcute de Marea Britanie sau chiar de Statele Unite. Sunt analize făcute pentru a şti cum faci faţă ameninţărilor de la un moment dat, iar dacă apar ameninţări suplimentare se face o revizuire a acestei strategii.
Strategia nu este un document în sine. Noi avem un document. Strategia naţională de apărare este un document, din punctul meu de vedere atât. Nu îmi deschide nimic, nu îmi dă nicio posibilitate de acţiune pe baza ei.
Dacă ar fi să citesc strict ce scrie în strategia naţională de apărare în momentul de faţă aş pune un maior comandat de şcoală generală, un colonel comandant de liceu, Institutul Cantacuzino îl luăm şi îl dăm unui general, că aşa am auzit că este decizia. Militarizăm totul, pentru că totul este de nivelul securităţii naţionale.
Nu. Securitatea naţională înseamnă altceva. Securitatea naţională înseamnă apărare, politică externă, servicii de informaţii.
Nu înseamnă în niciun caz partea de siguranţă a statului, nu înseamnă funcţionarea corectă a statului. Acestea sunt în atribuţiile altor instituţii, care trebuie şi să le gestioneze.
Odată ce pornim greşit pe anumite teritorii, pe anumite domenii, vom ajunge la interpretări greşite, la resurse alocate greşit sau la neacţiune. Lipsa de acţiune într-un anumit domeniu se concretizează prin lipsa stării de securitate. Dacă ne propunem să facem multe, dar nu putem să le facem, cine mai gestionează în momentul respectiv acţiunea noastră? Dacă ştim ce avem de făcut, cu resursele pe care le avem la dispoziţie, este simplju.
Dacă nu ne facem, nu ne analizăm capacitatea de apărare în funcţie de nevoia noastră de securitate, nu vom reuşi niciodată să alocăm resursele bine. Sau vor fi alocări de conjunctură, pe care un alt guvern le va schimba, va face alte mişcări, alte schimbări.
M.: Deci amata-model e undeva la Antipozi, la celălalt capăt al lumii?
SD: E posbil ca dintr-o întâmplare, sperăm fericită, bazându-se pe anumiţi consilieri bine pregătiţi şi pe un consens destul de greu de realizat în momentul de faţă, dar pe care sperăm că se va realiza între Palate –Victoria şi Cotroceni – să se facă o analiză, pe care cel puţin să o accepte cei doi –prim-ministrul şi preşedintele –şi de aici să rezulte nişte acţiuni coerente. Sperăm.
Dar nu e suficient. Pentru mine există teama ca un nou guvern să schimbe. Am trecut prin asta. Ştiu. Doar dacă luăm exemplul de avion de vânătoare sau de avion multirol. Avionul de luptă s-a gândit pentru a fi achiziţionat SH sau în operare şi ulterior să mergem pe avion de generaţia a cincea.
O aiureală !
Avion de generaţia a cincea pentru România, am susţinut şi am explicat tuturor decidenţilor politici că inclusiv cel de la Lockheed Martin nu este o opţiune pentru România. Avionul de generaţia a cincea , aşa cum se prezintă în momentul de faţă F 35, poate să fie o opţiune pentru România doar în timp, peste 20-30 de ani când valabile pe piaţă vor fi doar aceste avioane.
Altfel nu înţeleg de ce trebuie să dau bani pentru capacitatea unui avion de a fi invizibil, când eu nu am nevoie să plătesc acest lucru.
R: Aveţi un model militar personal, care v-a influenţat cariera?
SD: Ca orice om, am avut modele în viată. În primul rând, sau pas cu pas, nu vreau sa parafrazez pe nimeni.
În fiecare etapă a carierei mele am avut modelul celui care mi-a fost comandant.
Modelele pot să fie pozitive şi negative. Deci, poţi să ai modelul şi să faci ca el sau să nu faci ca el.
În fiecare etapă am avut comandanţii care mi-au fost modele. Şi din acest punct de vedere, consider că este o responsabilitate majoră pentru fiecare comandant să înţeleagă că este şi model. Este foarte importabt acest lucru şi modele mi-au fost comandanţii pe treptele ierarhice.
Nu m-am gândit niciodată că am să fiu în poziţia de şef al Statului Major General. Nu şef al armatei , cum se spune. Comandant al forţelor armate este preşedintele României, după Constituţie, iar cel care conduce, din punctul meu de vedere, forţele armate –că noi avem un concept foarte ciudat – cel care conduce ceea ce se numeşte acum armată este ministrul Apărării.
Pentru că ministrul Apărării, s-a stabilit înainte de a intra în NATO că va fi civil. Înainte era militar şi el conducea clar armata. În momentul în care s-a stabilit că armata va fi sub control civil, de fapt s-a stabilit că ministrul Apărării este cel care va conduce armata.
M.: Aţi fost pilot de MIG. Dacă ar fi să urcaţi din nou la manşă cu ce persoană publică aţi vea să fiţi copilot?
SD: Aş îmcerca să-mi imaginez dar…nu. În MIG 21, nu. În MIG 21 , dacă ar fi să zbor, să execut o misiune de luptă, cel mai clar ar fi să zbor singur. Pentru că pilotul de vânătoare trebuie să ia deciziile singur şi trebuie să acţioneze singur. În momentul în care sunt doi într-un avin şi sunt într-o acţiune de luptă există şanse foarte mari ca avionul să se prăbuşească.
Şi am avut destule cazuri.
În C 130, în care am învăţat ce înseamnă să lucrezi în echipă, în C 130 cred că aş putea zbura cu destul de mulţi oameni politici, pe care i-am admirat în cariera lor politică. Sunt oameni pe care i-am apreciat.
Dar acum, ar fi dificil să spun exact pe cel cu care aş merge cot la cot, sigur că imi îndeplinesc misiunea.
Pentru nu a evita întrebarea, nu pot să neg faptul că omul care mi-a insuflat cea mai multă încredere şi în care am văzut efectiv lupta pentru a face bine statului român şi faptul că nu exista nimic mai presus decât instituţiile statului şi statul român, a fost preşedintele Băsescu.
Nu pot să spun că l-am admirat pe preşedintele Băsescu. Am lucrat cu dumnealui şi am văzut în modul de abordare un conducător de stat.
Desigur, un om politic pe care l-am admirat şi cu care nu am avut posibilitatea să lucrez foarte mult a fost Ioan Mircea Paşcu.
A fost şi Adrian Năstase.
Oameni politici pe care i-am admirat de la distanţă şi pe care sunt convins că statul român i-a avut ca exponenţi importanţi.
