de Silvia Uscov, avocat
Fiind atât de atenți să păzim democrația, am rătăcit-o. Probabil e o naivitate, dar am crezut că avem instrumentele necesare, convenții, legislație, instituții, ca să păstram ceea ce nu este un sistem perfect, dar e mai bun decât celelalte pe care omenirea le-a cunoscut.
Ce mi-a atras atenția a fost disonanța între democrație și acțiunile oamenilor care pretindeau că o apără, apostolii democrației. Așa cum un colonizator spune ca te civilizează sau un soț abuziv că te iubește.
Convențiile privind drepturile omului au fost gândite în sensul că binele fiecărui om înseamnă binele omenirii tocmai pentru că fascismul și-a arătat „valoarea” în secolul trecut, atunci când, pentru progres, unii oameni au devenit „indezirabili” așa că au populat lagăre de concentrare, au fost gazați, umiliți etc. Sau, înainte de asta, unii oameni pur și simplu se nășteau cu statutul de sclav. Așa s-a conturat dreptul fiecărui individ și obligația statelor de a-l garanta.
Nu a durat mult până și-au dat seama că acest lucru ar însemna pierderea puterii și atunci s-a început o politică în sens invers, binele omenirii asigură binele fiecărui om. Acest lucru asigură, pe de o parte, faptul că există doar o mână de oameni care decid „binele omenirii” și, pe de altă parte, că restul va executa preceptele dacă vrea să trăiască în societatea nou creată. Și cum omul este o ființă socială…
Libertatea în post-democrație, așa cum am numit-o eu provizoriu, va fi aceeași cu libertatea de care se bucură prizonierul care e lăsat să se plimbe prin curtea închisorii. Poate să afirme cineva că nu i se respectă drepturile când este lăsat să își exercite mersul și să admire înaltul cerului? Bineînțeles că nu. Poate să se revolte, dar tot în spațiul delimitat și lupta se duce ca într-un război civil, tot împotriva celor de-o teapă. Doar că unul strigă că sunt garduri, iar altul le vrea mai înalte. Ce vreți să spuneți, că nu i se respectă dreptul la liberă exprimare? Bineînțeles că nu putem afirma asta.
Citeam astăzi că unii ar fi devoalat planul chinezilor de a introduce doctrina partidului comunism chinez în România prin Clasele Confucius. Pai voi despre ce credeați că este vorba în cadrul anumitor programe universitare sau cancel culture-ul ce a pornit din universitățile americane? Nu v-a deranjat îndoctrinarea doar pentru că era de la vest, și nu de la est? Oricum nu o să mai simțiți diferența.
Educația tinerelor generații a fost dintotdeauna o miză pentru cei care doreau schimbarea regimurilor. Întâi trebuie să schimbi mentalități. De exemplu, tinerii de 20 de ani nu au dpdv anatomic dezvoltate abilitățile de a face predicții sau de a analiza în profunzime lucrurile. Dar au, în schimb, drept de vot, puterea de a începe revoluții sub o doctrină care le animă emoțiile și un anumit concept de grup deoarece încă nu au pus bazele unei familii. Totuși, s-a descoperit că ei încă au tendința de a valida bazele construite încă dinainte de a accede la studiile universitare așa că educarea, iar nu educația, trebuia începută cât mai devreme. Tocmai de aceea privesc cu suspiciune programele de educație, ca să fie anticamera unor programe de educare.
Și dacă mai credeți că puterea aparține statelor, aflați bine că nu. Ele sunt doar un mijloc al exercitării puterii. The Human Use of Human Beings, așa cum spune Norbert Wiener. Trebuie să ne obișnuim cu conceptul de suveranitate digitală și, în timp, vom uita de conceptul de suveranitate națională (și așa politicienii români visează că am cedat-o către UE). Suveranitatea nu mai este a poporului, a ta și a mea, așa cum scrie în Constituție. Prinde contur o dictatură digitală, în care poporul este doar o masă gelatinoasă. Probabil ideea că puterea ar aparține poporului a fost dintotdeauna doar un concept pe hârtie, pentru că norodul este slab, de fapt, dar putea fi considerat de unii un ideal, iar pentru mine, ca avocat, trebuia să fie o realitate la care să mă raportez.
Nu pot concepe să forțezi oamenii să accepte o realitate doar pentru că e transpusă într-o normă. Îmi amintesc de ceea ce ne-a spus un profesor în facultate, că înainte de a asfalta aleile dintr-un parc, trebuie să lași mai întâi oamenii să bătătorească potecile lui. Întâi morala, întâi principiile de drept, iar apoi norma. Acesta era idealul democrației.
Realitatea democrației mă împinge să fiu și eu într-o disonanță. Pe de o parte mă raportez la realitatea principiilor de drept și a moralei, cea care ar trebui, dar nu se află la însăși baza reglementărilor, și așa îmi construiesc raționamentul. Pe de altă parte, văd și înțeleg realitatea socială și juridică, care este la polul opus, dar aleg să o ignor în raționamentele făcute pentru că eu, ca avocat, nu pot să concep lumea nu doar în afara, ci chiar în contra matricei Dreptului și drepturilor. De aceea mă și regăsesc întotdeauna în tabăra incomodă a opoziției.
În post-democrație lucrurile se rafinează și ești învățat să bătătorești anumite poteci, nu cele pe care le-ai alege în mod natural. Aș fi zis că ești un pion pe o tablă de șah, dar mai degrabă este vorba despre un joc de „go”, iar conspiraționismul a devenit noul terorism digital și riști să devii la un click distanță persona non grata în dictatura digitală.
Doar că nu este conspiraționism atunci când citești Raportul din februarie 2022 al Forumului Economic Mondial și descoperi referiri la pașaportul vaccinal ca un pas important pentru stabilirea identității digitale. Nu mai este o poveste nici partea cu cipurile atunci când un influencer român ne prezintă bucuros câte lucruri poate realiza el cu cipul care i-a fost implantat între degetul mare și arătător. Nu este un univers îndepărtat nici leguma digitală din realitate ce „trăiește” în imaginarul numit Metaverse.
Îmi amintesc de o întâmplare din gimnaziu, să fie prin anul 2000. Tocmai apăruse primul joc în care puteai să fii „părintele adoptiv” al unui pui de găină. Chiar și partea hardware era încastrată într-un ou. O colegă neatentă la clasă pentru că trebuia să își hrănească puiul și să îl culce este mustrată de profesoara de religie, altminteri o tânără foarte modernă. Profesoara nu era deranjată neapărat de lipsa interesului, ci de obiectul noului ei interes, un pui de găină imaginar în locul unui animal de companie sau al unui om. Imaginarul deja înlocuia realitatea.
După 22 de ani de la acea întâmplare am fost invitată să coordonez numărul tematic al revistei de drept „Curierul Judiciar” pe subiectul „Inteligență Artificială” (se lansează la finalul lunii februarie). M-am gândit să îmi îndrept atenția asupra reglementărilor din Uniunea Europeană, pe care o consideram „leagănul drepturilor omului”, locul unde orice pământean se poate simți sub cel mai înalt nivel de protecție, și am ales ca subiect de cercetare Artificial Intelligence Act, propunerea de regulament UE.
Am rămas surprinsă, printre altele, să aflu că nu sunt interzise total practicile următoare, ci pot exista sub umbrela unor excepții (care, evident, vor fi interpretate în defavoarea noastră):
– utilizarea tehnicilor subliminale
– exploatarea vulnerabilităților unui grup
– social scoring sau evaluarea credibilității cetățenilor UE pe baza comportamentului lor social sau a caracteristicilor lor de personalitate (de ex. este interzisă dacă e practicată de către stat, dar nu și de organizații private, iar, în contextul suveranității digitale, și în cazul lor ar fi trebuit interzise)
– identificarea biometrică în timp real, adică instituirea unui veritabil Big Brother sub ideea înduioșătoare că trebuie menținută siguranța publică (tot cercetând, am aflat din documente publice ce proiecte de supraveghere în masă s-au finanțat din banii contribuabililor europeni în ultimii ani)
Nu sunt interzise utilizarea roboților umanoizi, deși există studii care arată efectele interacțiunii cu ei asupra psihicului uman, și nici augmentarea umană, care îi va transforma pe unii dintre oameni în cyborgi, accentuând faliile dintre noi. Sisteme de recunoaștere a emoțiilor și sisteme biometrice de clasificare a persoanelor.
De asemenea, deep fake-ul este permis și nici nu trebuie semnalizat măcar dacă este autorizat prin lege pentru a detecta, a preveni, a investiga și a urmări penal infracțiunile sau este necesar pentru exercitarea dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la libertatea artelor și științelor.
Deși sunt o mulțime de sisteme care afectează însăși demnitatea umană, s-a ales varianta de a impune un set minim de norme obligatorii pentru sistemele cu risc ridicat sau risc ridicat limitat, iar pentru celelalte sisteme, care reprezintă majoritatea, fiecare poate, doar dacă dorește, să instituie coduri de conduita. UE ne anunță în expunerea de motive că „această opțiune menține costurile de asigurare a conformității la un nivel minim, evitând astfel o încetinire inutilă a gradului de asimilare din cauza prețurilor mai mari și a costurilor de asigurare a conformității.”.
În traducere liberă, ar costa prea mult să protejăm drepturile cetățenilor UE așa cum ar trebui și nu am mai putea să concurăm cu SUA, China, India pe această piață.
Așa că mă întreb dacă toată această construcție a unei „lumi de paie” nu se va resimți ca un regres pentru omul de rând și pentru omul de drept și drepturi, și ca un progres doar pentru cei care dețin puterea din spatele „binelui omenirii”?
Și dacă este așa, oare prăpastia între „împărat și proletar” nu este deja mult prea mare pentru a opune rezistență reală?
Nu cumva ne rămâne doar să așteptăm ca generațiile viitoare să dărâme eșafodul ale cărui scânduri noi le-am bătut și să își construiască o lume cu mai multă înțelepciune decât am făcut-o noi?
Să fie oare democrația sistemul care a promis cel mai mult și care a dezamăgit în aceeași măsură?
