spot_img
6.5 C
București
vineri, februarie 3, 2023
AcasăAnalizeEuroparlamentarul Terheș la 150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu:...

Europarlamentarul Terheș la 150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu: Într-o Uniune Europeană care, în vederea federalizării, promovează tot mai mult ștergerea identității naționale și a suveranității statelor membre ce o compun, e important să învaţăm din această lecție a istoriei dată de Iuliu Maniu

-

de Cristian Terheș, europarlamentar PNȚCD

- Reclama -

150 de ani de la nașterea lui Iuliu Maniu, continuator al luptei pentru apărarea și afirmarea drepturilor naționale ale românilor și făuritor al României Mari!

Iuliu Maniu s-a născut la 8 ianuarie 1873 la Șimleul-Silvaniei (jud. Sălaj), din părinții Ioan și Clara Maniu, fiind cel mai marcant lider politic ardelean din perioada în care lupta pentru apărare și afirmare națională a românilor ardeleni a luat și forme politice, culminând cu îndeplinirea visului unirii Transilvaniei cu România.

Ioan Maniu, tatăl lui Iuliu Maniu, a fost descendent din familia lui Simion Bărnuțiu, fiind fiul surorii lui Bărnuțiu. Ioan Maniu a fost foarte apropiat de Bărnuțiu, fiindu-i alături și în ultimele clipe de viață (Bărnuțiu moare în 1864 la ieșirea din localitatea Sânmihaiu Almașului (jud. Sălaj), când se întorcea de la Iași la Bocșa, într-o trăsură ce i-a fost pusă la dispoziție de Alexandru Ioan Cuza).

Privind în perspectivă istorică, se constată fără dubiu că idealurile lui Iuliu Maniu își au profunde rădăcini în doctrina lui Simion Bărnuțiu, cel care a revoluționat efectiv lupta de apărare și afirmare națională a românilor.

Simion Bărnuțiu este cel care la 1848, prin discursurile pe care le-a ținut la Blaj, convinge intelectualitatea ardeleană să respingă unirea Transilvaniei cu Ungaria, arătând că printr-o astfel de unire românii, în contextul în care nu au drepturi și nu sunt recunoscuţi ca națiune, şi-ar pierde naționalitatea și identitatea.

Românii (valahii, cum erau cunoscuţi în epocă) ardeleni, după Unio Trium Nationum din 1438, nu erau consideraţi ca fiind națiune, neavând astfel nici drepturi civile, individuale, și nici naționale. În lipsa drepturilor, românii au fost considerați „tolerați” și făcuți iobagi, devenind „legaţi de glia” grofilor.

Diferenţa dintre iobagi și sclavi era că în iobăgia feudală groful nu avea drept de viaţă și de moarte asupra robilor, cum aveau stăpânii de sclavi din antichitate. În realitate, însă, iobagii nu aveau acces la instanţe, nu puteau fi judecaţi de judecători, prin urmare erau în imposibilitatea de a-şi primi dreptatea în cazul în care erau abuzaţi de grofi (abuzuri care nu erau puține).

După 1700, când începe prin Inochentie Micu-Klein acțiunea de petiționare a curții de la Viena pentru drepturile românilor, și până la Simion Bărnuțiu, lupta de apărare națională a românilor ardeleni s-a dus folosindu-se de argumente bazate pe „dreptul istoric” (românii sunt cei mai mulţi și cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei) și „dreptul pozitiv” (invocarea, de exemplu, a mai multor Diplome Leopoldine), pe baza cărora se cerea ca și românii să fie recunoscuţi ca națiune, cu drepturile inerente acestei stări.

În 1848 maghiarii le-au spus românilor că le dau drepturi individuale, dar trebuie să se unească cu Ungaria, devenind astfel parte a națiunii maghiare. Astfel, s-ar fi desfiinţat iobăgia pentru români și li s-ar fi acceptat și drepturi individuale, în schimbul, însă, la renunțarea la drepturile naționale. Au existat unii în epocă care înclinau să fie de acord cu această propunere, deoarece i-ar fi eliberat pe români din iobagie.

Bărnuțiu vine, însă, și spune că propunerea este una înşelătoare, pentru că odată pierdute drepturile naționale, urmează și pierderea identităţii naționale. El spune, de exemplu, că drepturile individuale mor odată cu persoana, în timp ce drepturile naționale dăinuie dincolo de cele individuale.

În acest context, în 1848 Bărnuțiu sustine că românii trebuie să fie liberi nu ca urmare a unui privilegiu pe care-l primesc de la autorităţile maghiare, ci pentru că omul e născut să fie liber, că libertatea e inerentă noţiunii de dreptate, de aceea „Numai până unde ţine dreptatea e umanitate; dincolo de drept, locuiesc fiarele sălbatice”.

Toate argumentele lui Bărnuțiu, în apărarea drepturilor românilor și naționalităţii române, s-au bazat pe „dreptul natural”, concepţie ce-şi are rădăcina în dreptul roman și filozofia/teologia creştină, iar apoi filozofia iluministă, pe care s-a construit ulterior noţiunea de „drepturi fundamentale ale omului”.

Bărnuțiu arată la 1848, de exemplu, pornind de la „dreptul natural”, că românii trebuie să se unească într-un stat (ideea unirii românilor într-un stat era adusă de Bărnuțiu cu 11 ani înaintea unirii de la 1859), să aibă drept la autodeterminare, statul român să fie independent și suveran, cu rol de apărare a drepturilor și libertăților românilor.

Viziunea lui Simion Bărnuțiu câștigă, iar românii resping unirea Transilvaniei cu Ungaria. Ca și consecinţă, autorităţile maghiare, mai ales după impunerea în 1867 a dualismului (când Imperiul Habsburgic devine Imperiul Austro-Ungar), pornesc un virulent program de maghiarizare forțată a românilor, care a mers de la schimbarea numelor de localităţi și a numelor de familie, până la suprimarea drepturilor politice ale românilor.

În acest context, în 1866 ia naştere Partidul Național Român, care preia în plan politic ideile lui Simion Bărnuțiu și lupta de apărare și afirmare a naționalității române.

În 1892 se trimite împăratului austro-ungar Memorandumul românilor din Transilvania și Ungaria, prin care se cer drepturi naționale egale românilor. Acţiunea se finalizează cu anchetarea și condamnarea liderilor acestei mişcări, ce faceau parte din Partidul Național Român.

Clara Maniu, mama lui Iuliu Maniu, a fost sora lui Iuliu Coroianu, redactorul Memorandumului românilor din 1892 și ginerele lui Ion Rațiu, președintele Partidului Național Român și liderul Mișcării Memorandiste.

E importantă această scurtă incursiune în istorie pentru a înţelege rădăcinile, motivaţia și crezul lui Iuliu Maniu.

În 1897, la vârsta de numai 24 de ani, Iuliu Maniu este ales în Comitetul de conducere al Partidului Național Român, începând să se implice și pe plan politic în afirmarea naționalității române.

În 1906 Iuliu Maniu este ales în Parlamentul de la Budapesta unde, într-o maghiară perfectă, a început să susțină drepturile românilor.

Astfel, pe data de 29 mai 1906, Iuliu Maniu ține un discurs în Parlamentul de la Budapesta (mai bine spus încearcă să țină, pentru ca era huiduit continuu) în care cere egală îndreptățire pentru români. În discursuri ulterioare, condamnă deschis diverse legi propuse de guvernul maghiar, prin care se pun greutăți tot mai mari pe români.

După 1914 Iuliu Maniu a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria.

În iunie 1915 autorităţile maghiare au decis ca Iuliu Maniu să fie încorporat în armata austro-ungară și trimis pe front.

În 1918, aflat pe frontul din Italia, este demobilizat din armată și se întoarce la Arad.

Imediat după întoarcerea din Italia, Maniu a fost trimis la Viena pentru a negocia drepturile minorității române din Transilvania, înființând, la 30 octombrie 1918, la Viena, Consiliul Național al Românilor (CNR) din Transilvania.

A revenit la Arad în 14 noiembrie 1918, unde a pus capăt negocierilor dintre CNR și Oszkár Jászi, reprezentantul guvernului Mihály Károlyi, prin deciderea ruperii Transilvaniei de Austro-Ungaria în vederea unirii cu România.

Împreună cu liderii marcanţi ai Partidului Național Român, printre care George Pop de Baseşti, se implică activ în organizarea Marii Adunari Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu România.

Cu ocazia acestei Mari Adunări Naționale se alege un Sfat Național, care avea rol de for legiuitor, a cărui preşedinte a fost ales George Pop de Băsești, și Consiliul Dirigent, ca for executiv, a cărui ministru-prezident a fost ales Iuliu Maniu. Rolul acestor două foruri era de a ajuta la tranziția unirii efective a Transilvaniei cu România.

În cuvântarea pe care a ținut-o cu ocazia Adunării Naționale de la Alba Iulia, Maniu a spus: „Privim în înfăptuirea unității noastre naționale ca la un triumf al libertății românești”.

Pe 9 august 1919, după moartea lui George Pop de Băsești, conferinţa Naţională a PNR l-a ales în funcţia de preşedinte al partidului pe Iuliu Maniu.

În 1926 Partidul Național Român, condus de Iuliu Maniu, se unește cu Partidul Tărănesc, condus de Ion Mihalache, rezultând Partidul Național Tărănesc (PNŢ).

În perioada interbelică Iuliu Maniu a promovat și apărat valorile democratice, opunându-se dictaturii legionare, carliste și antonesciene.

După al doilea război s-a opus și dictaturii comuniste, fiind condamnat de comuniști pe 11 noiembrie 1947 la închisoare pe viață. Este inițial încarcerat la Galați, apoi este trimis la închisoarea din Sighetul Marmației, unde moare pe data de 5 februarie 1953, la vârsta de 80 de ani. Cadavrul i-a fost aruncat într-o groapă necunoscută din Cimitirul Săracilor de la periferia Sighetului, locul exact al mormântului nefiind încă identificat.

Lupta și idealurile lui Iuliu Maniu se pot rezuma în patru principii care i-au ghidat toată activitatea:

– patriotism/naționalism luminat;

– democrație desăvârșită;

– morală creștină;

– dreptate socială.

„Jur pe Dumnezeu, pe conștiință și pe onoare că îmi voi jertfi viața pentru triumfarea cauzei românești”, a spus Iuliu Maniu, jurământ de care s-a ținut până la moarte.

Dincolo de exemplul personal de slujire publică și calități personale de lider model de netăgăduit, Iuliu Maniu demonstrează, prin toată activitatea și lupta sa, importanţa implicării în viața politică pentru a apăra drepturile și libertățile, democrația și suveranitatea națională.

Crearea identității și conștiinței naționale românești, iar apoi apărarea și afirmarea acesteia, chiar dacă a început în plan civic, fiind susținută de Biserica Greco-Catolică și Ortodoxă din Transilvania, aceasta a fost desăvârșită prin implicare politică, ce a culminat cu Marea Unire de la 1918. Iuliu Maniu își are meritul nu doar că a contribuit la apărarea și afirmarea naționalității române în Parlamentul de la Budapesta, dar și de contributor decisiv atât la făurirea României Mari, cât și la lupta pentru menținerea acesteia liberă și democrată.

Într-o Uniune Europeană care, în vederea federalizării, promovează tot mai mult ștergerea identității naționale și a suveranității statelor membre ce o compun, e important să învaţăm din această lecție a istoriei dată de Iuliu Maniu, pornind de la Simion Bărnuțiu, că, dacă infăptuirea unităţii noastre naţionale este un triumf al libertăţii româneşti, implicit subminarea suveranităţii şi naţionalităţii României este o subminare a libertăţii tuturor românilor, inclusiv a celor care vin după noi.

Or, românii nu pot aștepta ca această afirmare națională să le fie făcută de alții, ci trebuie să o facă ei înșiși, așa cum însuși Iuliu Maniu a spus la 1 decembrie 1918: „Istoria ne-a învățat că nu trebuie să așteptăm nimic de la împărații străini și de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri. Adevărul ce ne călăuzește acum e că singura noastră forță, care ne poate ținea în viitor, e aceea provenită prin unirea tuturor românilor.”

În veci să fie pomenirea lui iar exemplul său de urmat!

spot_img
- Advertisment -spot_img
spot_img