USR are o obsesie maladivă: internetul e ticălos, algoritmii ne mint, iar dacă tot s-au anulat alegerile din decembrie pe motiv de toxicitate online, cineva trebuie să pună lucrurile la punct prin lege. Problema e că atunci cînd USR, cu Radu Miruță-n frunte, a pus de-o lege, a reușit performanța rară de a obține avize negative și critici dure de la TOATE instituțiile sesizate: Comisia senatorială pentru Drepturile Omului, Consiliul Legislativ, Consiliul Economic și Social, ANCOM și CNA. Și totuși, profitînd de dubiosul scandal al amublanței negre, useriștii ies acum în cor să ceară adoptarea urgentă a legii.

Cele mai dure critici le-a primit legea lui Miruță&comp de la Consiliul Legislativ, de unde s-a întors cu un aviz negativ atît de detaliat și de tăios, încît pare mai degrabă un rechizitoriu.

Hai să vedem, pe rînd, ce și-a propus partidul anti-rețele:

Depusă la Senat pe 5 martie 2025 de parlamentari majoritari USR, propunerea legislativă, trecuită tacit și ajunsă la Cameră, poartă un titlu mai stufos decît Delta Dunării: ”limitarea propagării prin platforme online foarte mari a conținutului ilegal, a celui care incită la ură, sau care, pe teme majore de interes național, manipulează prin utilizarea malițioasă a tehnologiei, cu scopul inducerii în eroare a opiniei publice”.
Pe scurt: dacă un conținut e clasificat drept periculos – dezinformare, incitare la ură, manipulare pe subiecte de interes național – platformele mari ar trebui să-și ajusteze algoritmii ca acel conținut să nu mai ajungă la mai mult de 150 de utilizatori, să nu poată fi monetizat, iar conținutul ilegal propriu-zis să fie eliminat în 15 minute de la publicare.

Suna bine pe hîrtia de promovare politică. Numai că, la Consiliul Legislativ, hîrtia asta a fost citită cu lupa – și lupa n-a fost blîndă.

Prima lovitură: legea se bate cap în cap cu dreptul european

Cel mai greu argument din aviz nu ține de stilistică sau de bune intenții, ci de o chestiune juridică elementară: România nu mai poate legifera în vid pe acest subiect, pentru că UE a făcut deja treaba, prin Regulamentul privind serviciile digitale (DSA). C.L. atrage atenția că regulamentul european distinge clar între obligațiile generale ale furnizorilor de găzduire și cele suplimentare, mai stricte, impuse doar platformelor foarte mari – și mai ales subliniază că furnizorilor de servicii intermediare nu li se poate impune, în general, o obligație de monitorizare activă a conținutului sau de căutare proactivă a faptelor ilegale.

Or, un mecanism care obligă un algoritm să identifice, în timp real, ce e „conținut periculos” și să-l blocheze de la propagare seamănă suspect de mult cu exact genul de monitorizare generalizată pe care legea europeană o interzice. Cu alte cuvinte: USR a vrut să fie mai catolic decît Papa, dar Papa (Bruxelles-ul) deja are o listă foarte precisă a ce e permis și ce nu, iar proiectul românesc calcă strîmb chiar pe acea listă.

A doua lovitură: cuvinte mari, sens mic

Avizul demontează bucată cu bucată și limbajul legii – și aici lucrurile devin aproape comice. Definiția „conținutului cu potențial periculos” include formulări de genul „dezinformează periculos” sau „manipulează informații” – sintagme care sună impresionant într-un discurs de tribună, dar care, într-un act normativ, nu spun nimic concret despre ce anume e interzis. La fel se întîmplă cu „utilizarea malițioasă a tehnologiei”, unde apar expresii ca „haos informațional” – frumos poetic, complet inutilizabil juridic.

Iar Consiliul Legislativ nu se oprește aici: face inclusiv un exercițiu de dicționar, arătînd că „malițios”, cuvînt împrumutat din franceză, înseamnă de fapt „răutăcios, caustic” – nu ce credeau inițiatorii că înseamnă. Practic, legea folosește un cuvînt greșit pentru a defini exact conceptul din jurul căruia se construiește toată reglementarea. E ca și cum ai scrie o lege împotriva excesului de viteză și ai defini greșit cuvîntul „viteză”. (Ca să nu mai spunem că și Consiliul Economic Social a criticat proiectul inclusiv pentru că e scris fără diacritice!!).

Toate aceste imprecizii nu sunt doar o chestiune de stil – CCR a stabilit, în mai multe decizii citate explicit în aviz, că legea trebuie să fie clară, precisă și previzibilă. Deci nu vorbim doar de o lege prost scrisă stilistic, ci de o lege care, în forma actuală, ar putea fi declarată neconstituțională tocmai pentru neclaritatea ei.

A treia lovitură: legea uită să spună cine ce face

Aici avizul le dă, efectiv, peste ceafă autorilor: propunerea nu stabilește ce instituții ale statului răspund de aplicarea legii, nu prevede o procedură de sesizare, nu spune cine verifică sesizările, cine le confirmă sau cum se pot contesta deciziile luate. Practic, legea spune „platformele trebuie să facă asta”, dar nu spune niciodată cine verifică dacă ”asta” s-a întîmplat, cine se ocupă de reclamații și ce se întîmplă dacă cineva contestă o eliminare abuzivă. E ca și cum ai scrie un regulament de circulație fără să numești poliția rutieră.

Nici partea de sancțiuni nu stă mai bine. Amenzile sunt stabilite ca sumă fixă, ceea ce contravine direct regulilor generale ale regimului contravențional românesc, care cer un minim și un maxim, tocmai pentru ca sancțiunea să poată fi proporțională cu fapta – principiu confirmat repetat de CCR. Iar acolo unde amenda ar trebui calculată din cifra de afaceri, proiectul nu spune nici măcar din ce perioadă se calculează acea cifră, deși regulamentul european, cel pe care USR pretinde că-l respectă, face exact această distincție – cifră de afaceri anuală versus cifră de afaceri zilnică medie.

Al patrulea detaliu, mic dar simptomatic

Legea definește, cu mîndrie tehnologică, noțiunea de „sistem de inteligență artificială” – dar apoi, în restul textului, nu mai folosește niciodată acest concept în vreo obligație concretă. L-au definit ca să sune contemporan, dar n-au mai știut ce să facă cu el. E genul de detaliu care spune multe despre graba cu care a fost scris proiectul: mai multă preocupare pentru vocabularul potrivit epocii decît pentru arhitectura juridică reală. (Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics)