COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Un exponent al societății civile, în sensul ei est-european, i-a denunțat pe Ana Blandiana și pe Gabriel Liiceanu ca legionari sau naziști. E un gest care ne dezvăluie ce este astăzi așa-numita societate civilă.
Ce este societatea civilă din România? Sensurile nu sunt clare, confuziile fiind de multe ori premeditate. O definiție intensivă ar spune că e vorba de toate formele asociative libere care nu au nicio legătură cu instituțiile statului. Sau, cu alte cuvinte, ar fi vorba de societatea însăși prin opoziție cu structurile puterii. Dacă privim lucrurile în istoria lor de un sfert de secol, vom descoperi că societatea civilă a desemnat, la origine, o realitate mai restrânsă și anume toate ONG-urile care au fost finanțate din Occident de diferite fundații sau instituții supranaționale cu vocație misionară sau de către statele occidentale însele, având ca scop încurajarea democrației liberale. Unele dintre aceste merituoase organizații activează încă și astăzi ca, de exemplu, APADOR-CH .
În primul deceniu al perioadei post-comuniste se va contura, încetul cu încetul, un înțeles puțin decalat, care va tinde să opună societatea civilă partidelor politice. Câtă vreme asociațiile nou apărute combăteau practicile statului postcomunist încă omnipotent (monopolul mediatic și politic, oprimarea minorităților, regimul brutal al închisorilor etc.), societatea civilă se definise ca formă de rezistență antiautoritară, dar pe măsură ce partidele politice, prin alternanța la guvernare, s-au identificat toate cu statul, societatea civilă a început să pară o entitate care s-ar opune partidelor. Era ineficace să se amintească că, în sens larg, partidele însele reprezintă societatea civilă, câtă vreme ONG-urile, federate în momente de criză, lansau critici concertate împotriva tuturor partidelor politice.
Întorcându-ne la origini, misiunea societății civile a fost extrem de utilă, căci, în mod concret, lupta se dădea împotriva FSN-ului, a structurilor PCR reconvertite, a fostei Securități, a naționalismului ceaușist exprimat exemplar de Adrian Păunescu și C.V. Tudor, a stupidității pure de tip PUNR, care a dat expresie unui antimaghiarism lipsit de înțelegere istorică. Nu putem retrasa întreaga istorie politică a ultimilor 25 de ani, să reținem doar că, la un moment dat, obiectivele principale ale societății civile au fost în linii mari atinse, iar România a fost acceptată în toate structurile occidentale relevante.
Din acel moment însă societatea civilă a fost nevoită să se redefinească și să-și reformuleze obiectivele, devenind sincronă cu mișcarea human rights globalizată. Nu statul cu instituțiile sale, ci establishmentul simbolic și, într-o anumită măsură, tot ce reprezintă autoritate constituită în societate (în particular, intelectualii de dreapta, percepuți ca o entitate distinctă) au devenit principalele ținte ale societății civile, care și-a asumat ca nouă misiune un atac la vechile credințe și moravuri. Așadar societatea civilă vireaza mult la stânga și asumă ateismul militant, combaterea religiilor și a Bisericii Ortodoxe în particular, propunându-și, de astă dată, distrugerea tuturor structurilor tradiționale ale societății.
”Societatea deschisă” (e inutil să trimitem la K. Popper, căci filosoful este utilizat abuziv mai mult ca alibi teoretic decât ca veritabilă sursă de idei) înseamnă de fapt, în limbaj militant local, cultivarea individualismului à outrance și instituirea unui cult al excelenței minoritare. În esență, mobilul intim, revoluționar, al acestor militanți este ca ”marginalul” să devină ”central”.
Să ne întoarcem după acest ocol necesar la subiectul enunțat. Mircea Toma este un militant de cursă lungă al societății civile, care simte pesemne el însuși nevoia ieșirii din indistincție. Într-un articol intitulat ”Sfântă bătrânețe legionară: Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu”, el îi descrie pe cei doi scriitori în culorile cele mai negre, din cauză că aceștia exprimă o concepție conservatoare despre Europa fără să-și ascundă îngrijorarea față de migraționismul fără limite ridicat la rang de ideal.
Activistul M. Toma este animat cu siguranță și de ranchiuni personale, dar asta nu ne privește. Unii ar spune că aceste mobiluri intime sunt singurele care contează, dar noi suntem încredințați că altceva este cu adevărat semnificativ.
Criza refugiaților a pus în lumină o nouă diferență dintre Est și Vest, una mai profundă decât toate celelalte, căci se referă la mobilurile cele mai intime ale unei societăți. După căderea cortinei de fier, Estul s-a îndreptat cu ardoare către un Vest care nu mai există, unul care strălucise timp de decenii pe cerul nostru răsăritean, ca steaua lui Eminescu, ”azi o vedem, și nu e”. Vestul a cărui preocupare este, după toate aparențele, identitatea omului dincolo de cultură, echivalența universală a ”omului nud” (cum spune G. Agamben) este altceva decât Vestul culturii și nu mai e nici măcar Vestul (Germania) untului, de care vorbea C. Noica. E altceva, încă nelămurit, care ne uimește și ne contrariază deopotrivă.
În acest context, un vechi activist al societății civile ca Mircea Toma pare să jubileze în fața prilejului de a ataca Estul în ceea ce are el mai rezistent, în numele acestui plan impersonal al deschiderii globale, care acționează imperturbabil, indiferent la orice argument de ordin cultural, istoric, filosofic, parând să fie o pură imanență din care nu s-a desprins niciun subiect reflexiv. Faptul că tinerii bruxelezi se adună a doua zi după atentate ca să cânte ”Imagine” a lui John Lennon nu e deloc o anecdotă oarecare, ci un indiciu prețios al acestei stări hipnotice care își urmează fluxul parcă indiferentă la tragedie. Instruit la școala vechiului Occident, omul din Est, care mai crede că omul este deplin atunci când devine subiect al istoriei, este șocat să vadă aceste manifestări de pasivitate ininteligibilă.
Problema nu este dacă scriitorii incriminați sunt sau nu legionari. Ar fi prostesc să cantonăm discuția la acest nivel (articolul cu pricina este un atac premeditat și nu își dorește altceva decât să dea amploare unei pretinse dezbateri despre ce este permis și ce nu este permis în societate). De altfel este vădit că abia criza refugiaților îi oferă prilejul și curajul să atace, căci se simte protejat de întreaga stângă globală. Problema este să descifrăm la timp noua identitate a societății civile care, sub masca apolitismului, se vădește a nu fi altceva decât stânga radicală care nu și-a actualizat încă toate virtualitățile. Faptul că încearcă să ocupe agresiv ”centrul” este ilegitim și firește că trebuie oprită. Dacă stânga radicală va fi lăsată să prescrie limbajul comun, să ne indice ce este ”corect” și ce este ”incorect”, pluralismul politic și libertatea de exprimare se vor fi încheiat.
