de Miodrag Soric, comentariu Deutsche Welle
De decenii, Milo Djukanovic conduce Muntenegru ca pe o proprietate privată. Acum, pe fundalul crizei bisericii ortodoxe din țara sa, el pare să fi pierdut contactul cu realitatea.
Cine crede că se află în vârf, nu are întotdeauna o imagine de ansamblu. Conurile de tămâie parfumată pe care ți le aprind susținătorii îți întunecă viziunea asupra realității. Cum a putut președintele Muntenegrului, Milo Djukanovic, să facă o astfel de greșeală?
Să contești proprietățile Bisericii Ortodoxe în propria țară! Și asta cu numai câteva zile înainte de Crăciun. Acum, zeci de mii de persoane ies în stradă în fiecare zi, lansând acuzații la adresa lui Djukanovic și a adoratorilor săi.
Președintele Muntenegrului, Milo Djukanovic
Protestează nu numai creștinii ortodocși, din interiorul și din afara Muntenegrului. Catolicii și musulmanii manifestă solidaritate cu aceștia, potrivit devizei: „Ceea ce se întâmplă cu creștinii ortodocși astăzi ni se poate întâmpla nouă mâine”.
A pierdut Djukanovic contactul cu realitatea după trei decenii la putere? Se pare că da.
Fostul tânăr comunist și adept al președintelui sârb Slobodan Milosevic a supraviețuit tuturor războaielor și rupturilor politice din Balcani. Extrem de flexibil ideologic, el s-a poziționat întotdeauna, în timp util, de partea câștigătorului respectiv. Este un supraviețuitor politic.
Vestul i-a trecut cu vederea aproape orice: corupția, uniformizarea presei și persecutarea jurnaliștilor de opoziție, spălarea de bani, contrabanda cu țigări. Ceea ce a fost deosebit de important pentru ei a fost opoziția față de Belgrad și aderarea țării la NATO. Vestul s-a consolat cu vorbele dulci ale guvernului din Podgorica: totul va fi în curând mai bine.
Însă nu a fost deloc mai bine, câtă vreme Djukanovic și clanul său determină soarta țării, indiferent dacă este vorba despre politică, afaceri, mass-media sau turism. Djukanovic controlează Muntenegrul în voie. Între altele și pentru că opoziția este profund divizată.
Credincioși și capi ai Bisericii Ortodoxe din Muntenegru au ieșit pe străzi pentru a demonstra împotriva președintelui Djukanovic
Singura voce care îndrăznește să denunțe nepotismul și corupția este vocea Bisericii. Mai ales cea a Mitropolitului Muntenegrului, Înaltpreasfinţitul Amfilohie, care vorbește neîncetat despre aceste neajunsuri. Și căruia nu îi este teamă. Nici măcar după ce brutele lui Djukanovic i-au bătut asistentul, pe Metodie de Dioclea, Episcop vicar al Mitropoliei de Muntenegru și Litoral, băgându-l în spital. Totuși, conducerea Bisericii și demonstranții nu se lasă provocați, rămân pașnici.
Între timp, timpul nu mai are răbdare cu Djukanovic. Dacă nu anulează legea, tulburările vor continua. La nevoie chiar preț de săptămâni și luni.
Guvernul se preface că nu confiscă proprietățile Bisericii pentru sine, ci le predă unei comunități religioase ortodoxe din Muntenegru. Toată lumea din Muntenegru știe însă că este vorba despre o organizație creată și controlată de Djukanovic, nerecunoscută de nicio altă biserică sau confesiune. Acum, acestei pseudo-biserici i se atribuie terenuri, lăcașuri de cult și clădiri, inclusiv de-a lungul coastei.
În fața protestelor în masă, Djukanovic reacționează neputincios. Deocamdată, aderarea la UE prevăzută în 2025 este amânată. Presiunea NATO de a aduce în sfârșit liniște în Muntenegru este în creștere.
Într-un fel sau altul, Vestul cu greu își mai poate permite să mențină armonia de până acum între interesele de stat și cele ale „nașului de la Podgorica”. Președintele Muntenegrului poate avea o perspectivă tulbure asupra realității politice. Nu și Vestul.
Nota redacției:
Biserica Ortodoxă canonică a țării, condusă de Mitropolitul Amfilohie, e dependentă de Patriarhia Serbiei. Legea votată recent în parlamentul de la Podgorica cu privire la proprietățile bisericii este considerată o naționalizare a bunurilor sale.
Legea este susținută de preşedintele Muntenegrului, Milo Djukanovic. El şi-a exprimat sprijinul pentru o biserică autocefală ortodoxă în Muntenegru, care încearcă să se refondeze din 1993, dar care nu este recunoscută de bisericile ortodoxe.
