Hogea cheamă credincioşii la rugăciune, dar sunetul emoţionant din difuzoare, venit parcă dintr-o altă lume, e acoperit brusc de un picamer care sparge nemilos asfaltul din piaţa alăturată moscheei Esmahan Sultan din Mangalia. Un nor de praf se ridică odată ce pescăruşii îşi iau zborul, se arată într-un reportaj Agerpres la Mangalia, orașul condus de liberalul Cristian Radu.
REPORTAJUL AGERPRES:
În plin sezon estival, Mangalia, până nu demult unul dintre cele mai liniştite şi atrăgătoare oraşe-staţiuni de pe litoralul românesc, arată ca un şantier, iar unele lucrări de construcţie sunt parcă abandonate.
Chiar şi aşa, oamenii aleg în continuare să-şi petreacă vacanţa printre grămezi de moloz, utilaje de construcţii, în praf.
„Am zis că anul ăsta să rămânem în ţară, au nevoie şi oamenii ăştia din turism să trăiască. În plus, ar fi fost şi mai greu cu pandemia asta, nu ştii ce găseşti pe afară, nu ştii cum o să fie când te întorci. Dar sincer, acum îmi pare rău că nu am plecat. Staţiunea asta e sufocată, e un şantier. Şi de multe ori pare un şantier părăsit”, spune un turist din Bucureşti.
În centru, Piaţa Republicii şi zona de lângă Casa de Cultură este parţial închisă, deşi ar fi trebuit interzis în totalitate accesul publicului având în vedere că e un şantier în toată regula, iar măsurile de protecţie sunt obligatorii. O lucrare de amenajare a zonei, cu o finanţare de aproape 1,3 milioane de euro pentru o stradă de o lungime de aproximativ 100 de metri pune în pericol trecătorii care vor să ajungă la magazinele din zonă. Accesul la hotelul din piaţă este făcut prin adevărate tranşee. Trebuie să cari bagajele printre mormane de piatră, pământ şi nisip, pentru ca mai apoi, din cameră, să auzi sunetul „liniştitor” al utilajelor de zdrobit asfaltul şi al excavatoarelor. Când se opresc, ai şansa să auzi marea şi pescăruşii. Ce-ţi poţi dori mai mult de la un binemeritat concediu?
„A început parcă prin februarie şi trebuia să fie gata înainte de alegerile locale care erau programate în iunie, dar au zis că nu mai au fonduri la primărie şi că o facă cu fonduri europene. Acum, cică o să fie gata până în toamnă, când s-au mutat alegerile. Să vedem”, spune un localnic povestea şantierului care ucide practic orice tentaţie de a trece prin zonă.
Lucrările de amenajare a falezei din Mangalia sunt finalizate de câţiva ani. Suficient timp, însă, să se desprindă, să crape, să se spargă multe dintre plăcile de marmură şi granit care au fost montate şi ar fi trebuit probabil să aducă măreţie Mangaliei şi să facă centrul Parisului, dacă s-ar transforma într-o fiinţă vie, să moară de invidie. Dacă Brâncuşi a făcut cunoscut iniţial infinitul printr-un lemn, faleza din Mangalia dovedeşte că granitul şi marmura pot dura doar câteva sezoane estivale, ca o îngheţată ţinută în soarele arzător al Dobrogei.
Foto: (c) Adrian Ţone/AGERPRES
Acum faleza dinspre Saturn e un şantier. La fiecare 10 paşi, un număr înzecit de bucăţi de sârmă groasă ca pe deget ies din pământ. Bolovani, asfalt desfundat, praf, alături de câteva vile aflate în construcţie, întregesc un tablou pe care turiştii, deloc puţini la număr, îl privesc cu deznădejde zi de zi. O promenadă care probabil va putea surclasa lejer Nisa, cu a sa Promenade des Anglais, având în vedere că e posibil ca şi aici să fie montată piatră scumpă precum marmura şi granitul.
„E de prin toamnă aşa. Nu mai ştiu exact de când. Păi cum să termine lucrarea dacă sunt câţiva muncitori care sprijină lopeţile şi păzesc tractoraşul ăla de acolo? Cine ştie când va fi gata”, spune un tânăr care aranjează şezlongurile turiştilor.
Drumul şerpuit şi plin de hârtoape ajunge în final şi la Saturn, prima dintre staţiunile cu nume de planete care gravitează în jurul Mangaliei. La intrarea în Saturn, un angajat al unui restaurant şochează. Respectă regulile de igienă la care aspira probabil homo sapiens la începuturile sale. Spală cu furtunul, direct pe pământ, fără nicio ezitare, o oală de ciorbă mare cât o zi de post la câţiva metri de locul de depozitare a gunoiului. În văzul turiştilor, fără pic de sfială sau regrete. Gestul său pare o adevărată carte de vizită cu înflorituri în stil baroc pentru localul cu pricina din care nu lipseşte un mop, un cărucior de supermarket, o stivă de navete de bere şi o butelie de gaz.
Foto: (c) Adrian Ţone/AGERPRES
Priveliştea e completată discret de un hotel pus la pământ de buldozere, alte mormane de moloz, copaci rupţi de vânt, bărci de agrement uitate pe nisip de mult timp şi cucerite de vegetaţie, un container de construcţii, alei desfundate, parcuri cu bănci uitate din epoca comunistă şi terase dezafectate. Toate acestea nu fac nimic altceva decât să ofere răspunsuri clare la comparaţiile cu litoralul bulgăresc sau grecesc.
Foto: (c) Adrian Ţone/AGERPRES
Preţurile la hoteluri sunt însă asemănătoare. „Am venit cu bonuri de vacanţă, dar asta nu înseamnă că nu sunt bani. Eu am dat 230 de lei pe cameră, aproximativ 50 de euro, fără mic dejun, şi am fost nevoit, dimineaţă, să cer o altă cameră. Era poziţionată deasupra unităţilor exterioare de la instalaţia de aer condiţionat, care făceau să vibreze pereţii din cauza zgomotului. Şi pe lângă asta, făcea zgomot şi frigiderul şi panoul electric din cameră. Ce mai, ziceai că eşti la Cernobîl, după zgomotul din camera aia. Pentru prietenii noştri, care nu au mai găsit cameră aici, a fost mai bine, dar şi preţul dublu, 500 de lei pe noapte, la 4 stele”, spune un turist bucureştean.
Aleea Teilor, una dintre atracţiile oraşului, rămâne la fel de frumoasă pe timp de zi. În unele nopţi este de evitat, iluminatul public nefiind garantat. Şi dacă coşurile de gunoi ar fi golite la timp sau terasa dinspre mare nu ar acoperi priveliştea cu rufe întinse la uscat, diverse acareturi şi butelii de aragaz, o plimbare în parfumul teilor ar fi de neuitat.
Foto: (c) Adrian Ţone/AGERPRES
Plaja din Mangalia a devenit şi ea parcă neîncăpătoare, sufocantă. Totul strânge, şezlongurile sunt aşezate la un metru distanţă, dezinfectarea saltelelor rămâne încă un vis într-un an pandemic. În capătul dinspre port al plajei zace o construcţie neterminată, care s-ar dori a fi într-un viitor incert un hotel, aşezat strategic lângă nişte staţii de decantare a apei menajere sau ceva asemănător, un schelet de tribună şi două porţi de fotbal, ruginite şi uitate de timp.
Luminiţa e o tânără activă. Aşa se descrie în ciuda faptului că este ţintuită într-un scaun cu rotile. S-a mutat de patru ani în Mangalia, tocmai pentru că „era un orăşel liniştit”. „Acum sunt obligată să mă deplasez pe carosabil, printre maşini, este exclus să merg pe trotuare. Toate sunt denivelate şi nu au rampe pentru cărucioare. Risc mult, vă daţi seama, dar asta e. Altfel, marea e frumoasă, dar pentru mine e interzisă. Nu am cum să ajung la ea. Mi-e greu să merg şi pe dig, şi acolo cimentul e spart ca mai peste tot. Pentru noi e greu şi la hoteluri, am prieteni care vin la tratament în scaune rulante şi nu pot intra în hotel fără ajutor. Toate rampele au fost construite doar pentru a nu primi amenzi, nu sunt practicabile pentru noi, au o înclinaţie mult prea mare. Peste tot e haos, parcă din an în an e mai rău: spaţiile verzi le-au stricat, piste de biciclete nu există, trotuarele şi străzile sunt cum sunt. Cum să fii optimist în condiţiile astea?”, se întreabă tânăra căreia îi place să fie independentă, fiind o fire sportivă.
Foto: (c) Adrian Ţone/AGERPRES
A participat la mai multe concursuri sportive pentru persoanele cu dizabilităţi şi a ajuns chiar şi la Constanţa cu bicicleta manuală, drum pe care l-a făcut în 9 ore.
Înspre port, asfaltul a fost decopertat şi lăsat aşa, ca şi pe strada Oituz, praful e ridicat de fiecare maşină care trece prin zonă. Şi maşini sunt destule, se parchează peste tot, pentru că spaţii nu prea sunt.
Cât priveşte intrarea în fosta cetate Callatis, în partea de Nord-Vest, lucrările, începute în 2013, par să fi fost finalizate. A fost turnat ciment în zonă şi ridicate nişte construcţii metalice. Oamenii sunt convinşi însă că amenajarea zonei, care a costat până acum 13 milioane de lei, va continua, cum e şi cazul unui turist din Bacău: „Să vedem cum va fi când vor termina lucrarea, acum nu pot spune nimic. Cum adică au terminat-o? Şi au lăsat cimentul ăsta aşa? E clar în cazul ăsta. Va fi terminată peste 100 de ani ca şi în multe alte cazuri. Aici se face turism de şantier, după cum arată oraşul. Păcat, parcă cineva dinadins o face”.
Trecutul Mangaliei îl ştim, întreaga sa istorie a pendulat între grandoare şi decădere. De la legendarul ţinut al Fiicelor lui Ares, vechea cetate a amazoanelor antice a cunoscut apoi măreţia culturii greceşti şi romane, dar a fost şi sub ocupaţia perşilor şi dacilor. Callatis devine apoi Panguala, un important port al lumii medievale, cunoaşte decăderea, fiind distrusă în totalitate şi primeşte ulterior numele tătăresc Mangalia de la locuitorii săi. În perioada comunistă oraşul suferă din nou. Frumoasele case dobrogene, inspirate din arhitectura otomană, sunt distruse pentru a face loc unei staţiuni de relaxare, în jurul căreia gravitează altele, mai mici, cu nume de planete din sistemul solar. Dacă zona portului nu avea cum să fie schimbată, rămânând într-un peisaj industrial, arhitectura blocurilor de câteva etaje şi a hotelurilor era menită să asigure o simplitate fermecătoare, specifică pentru ani 60-70.
Prezentul, lipsit de viziunea estetică a civilizaţiilor antice şi chiar şi de utilitarismul comunist, aruncă alandala clădiri în diverse stiluri arhitectonice bazate pe o neştiinţă a acestei arte, părând mai degrabă o goană inepuizabilă după un iluzoriu profit, cu străzi, monumente şi pavaje din piatră scumpă, dar prelucrată prost. Printre săpături se mai găsesc mici relicve ale unui trecut sprijinit pe coloane ionice, dar nu se mai întrezăreşte nicio viziune pentru viitor. Şi totuşi, Mangalia aşteaptă liniştită ca destinul să îşi ia, încă o dată, revanşa.
