Culele, mici cetăţi întâlnite între Dunăre, Carpaţi şi dreapta Oltului, cu dimensiuni direct proporţionale cu nevoile de apărare ale unei familii mai înstărite, reprezintă, alături de biserici, unele dintre cele mai vechi construcţii pe pământul românesc şi forma de locuinţă cea mai originală şi mai pitorească din această zonă, spunea recent într-un reportaj Agerpres.
Cu spaţiul de confort restrâns în favoarea celui de apărare şi elemente de unicitate în Europa, aceste monumente arheologice şi de arhitectură, cunoscute sau mai puţin cunoscute, sunt dovezi ale vechii culturi româneşti, chiar dacă, în lipsa unei tradiţii a înregistrării şi consemnării în cultura română, nu există dovezi materiale prin care cercetătorii să poată preciza momentul, nici chiar perioada apariţiei culelor în România.
Profesorul de arheologie Teohari Antonescu de la Universitatea din Iaşi susţinea în 1907 că această construcţie este un produs naţional specific românesc, originile ei pierzându-se în negura timpurilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, printre cei care construiesc cule se numără, din ce în ce mai mult, boierii mărunţi de ţară, ca urmare a faptului că tot mai mulţi dintre marii boieri se stabilesc la Bucureşti şi Craiova, îşi lasă moşiile în seama arendaşilor sau împuterniciţilor, sarcina menţinerii vechilor forme de viaţă revenindu-le micilor boieri de ţară.
„Cula oltenească înfăţişează o clădire prismatică, formată din parter şi mai multe etaje, având un plan de formă pătrată sau dreptunghiulară, foarte apropiat de un pătrat. Zidurile de piatră sau cărămidă, groase de 0,7-1,00 m, sunt străpunse din loc în loc de deschizături lunguieţe şi foarte înguste, ca nişte metereze. Legătura între etaje se face printr-o scară de lemn, totdeauna interioară (cu excepţia culelor din Foişor şi Radomir). Pe lângă casa scării, fiecare etaj cuprinde câte una, două sau chiar trei încăperi. Numărul lor depinde de mărimea şi funcţia culei. Înălţimea încăperilor este relativ mică, circa 2,50 m. Planşeele dintre etaje sunt construite din bârne groase de stejar sau de bolţi. Ultimul nivel este prevăzut cu un cerdac, cu arcade şi coloane. Uneori întregul etaj ultim este foişor. Intrarea în culă se face, de obicei, printr-o singură uşă construită din bârne de stejar, cu sisteme de zăvorâre ingenioase, şi adesea flancată de metereze prin care se putea trage cu puşca. Formele culei olteneşti au evoluat în concordanţă cu realităţile social-istorice, atingând apogeul în cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceste forme arhitecturale, bogăţia arcadelor, a elementelor decorative (pietre perforate ajur de la ferestrele parterului, firide oarbe, arcade etc.) fac din culă unele dintre cele mai interesante şi mai caracteristice exemplare de arhitectură oltenească”, scriau arhitecţii Iancu Atanasescu şi Valeriu Grama în anul 1974 în cartea „Culele din Oltenia”.
Potrivit unor spicuiri din întâmplări menţionate în materialele de specialitate, după ce la începutul secolului al XIX-lea Craiova fusese în repetate rânduri pârjolită de turci, mai mulţi boieri care fugiseră din oraş în timpul pârjolului au hotărât împreună construirea unor turnuri de observaţie şi cule în vederea prevenirii unor noi atacuri din partea acestor invadatori. Mai târziu, în cursul secolului al XIX-lea, pe moşiile noilor proprietari ridicaţi din rândurile ţărănimii şi negustorilor (arendaşi, exploatatori de cârciumi şi moşii sau geambaşi de vite) apar cule care îndeplinesc mai mult funcţia de blazon decât pe cea de apărare.
În anul 2013, Filiala Euroregională Sud-Vest Oltenia a Uniunii Arhitecţilor din România a identificat peste 30 de cule în judeţele Vâlcea, Gorj, Dolj, Mehedinţi, Argeş, Teleorman şi Olt, majoritatea aflate într-un amplu proces de degradare de mult timp.
„Culele sunt, alături de biserici, printre cele mai vechi construcţii pe pământul românesc. Au fost destul de multe, atâtea câte erau necesare, dar au rămas foarte puţine, cu toate că pentru cultura noastră ar fi fost importante. Cele care acum mai sunt, mai mult ca sigur ele doar supravieţuiesc, dar, după cum arată astăzi, nu se ştie cât vor mai putea s-o facă singure. Aceste monumente au fost, practic, lăsate întru distrugere totală de către noii proprietari postrevoluţionari, total indiferenţi la istoria României. Este nevoie urgent să fie repuse în valoare, o repunere bazată pe competenţe profesionale, şi nu cu intervenţii distructive, iar apoi să fie incluse într-un circuit turistic educaţional”, spunea arhitectul Pavel Popescu, preşedintele Filialei Euroregionale Sud-Vest Oltenia a Uniunii Arhitecţilor din România.
De altfel, arhitecţii români şi oamenii de cultură din Alianţa Naţională a Uniunilor de Creatori din România (ANUC) au lansat o petiţie online pentru salvarea culelor, semnalând tuturor instituţiilor că este necesară demararea, cu competenţă şi cât mai urgent, a unui proiect de salvare a acestor monumente.
Numai o singură culă din Oltenia – cea din judeţul Vâlcea, de la Bujoreni – era, potrivit lui Pavel Popescu, impecabilă din punct de vedere al „funcţionalităţii şi existenţei”.
În judeţul Dolj există trei cule, în comunele Almăj, Cernăteşti şi Brabova, toate figurând ca valori de patrimoniu cultural de nivel naţional. Cea care se află în cea mai bună stare de conservare este Cula Barbu Poenaru de la Almăj, care, pentru că adăposteşte sediul şcolii, a beneficiat de lucrări de reparaţii şi întreţinere cu fonduri de la bugetul local. În ceea ce priveşte Cula Izvoranu-Geblescu, din comuna Brabova, şi Cula Cernăteştilor, din comuna Cernăteşti, Consiliul Judeţean Dolj a demarat anul trecut consolidarea şi amenajarea acestora pentru a deveni puncte muzeale, printr-un proiect cu fonduri europene de circa 4,5 milioane lei, la final dorind să le includă într-un circuit turistic – „Istorie şi tradiţie doljeană”.
Culele din Oltenia ar putea constitui o atracţie turistică la nivel internaţional dacă ar fi reabilitate şi incluse în circuite turistice, acestea având, pe lângă valoarea istorico-arhitecturală, şi valoare memorială şi istorică, reprezentativă în acest sens fiind Cula „Tudor Vladimirescu” din judeţul Mehedinţi.
Cula Tudor Vladimirescu este un monument istoric datat din 1800 aflat pe teritoriul satului Cerneți, comuna Șimian care i-a aparținut lui Tudor Vladimirescu.[1] În Repertoriul Arheologic Național, monumentul apare cu codul 109844.05.[2]
Pe lângă valoarea istorico-arhitecturală are și o valoare memorială. În perioada 1967-1977, Cula lui Tudor Vladimirescu a fost transformată în muzeu, aici funcționând și o expoziție permanentă cu documente și diferite obiecte care aparținuseră conducătorului Revoluției de la 1821 și al pandurilor. În prezent, cu toate că este înscrisă în Lista monumentelor istorice, cula este abandonată și se află în curs de degradare, iar prin învelitoarea spartă a acoperișului pătrunde apa de ploaie în interiorul clădirii. Autoritățile nu pot interveni cu fonduri, deoarece urmașii boierului Ion Gărdărescu au revendicat acest imobil și litigiul încă nu este finalizat în justiție.[3]
În cartea Prin Munții Mehedinților scrisă de Constantin D. Ionescu și apărută în 1977 la Editura Scrisul Românesc din Craiova, cu o prefață de academicianul istoric Alexandru Dima, la paginile 126-127 se face o precizare cu privire la cula lui Tudor Vladimirescu, în sensul că atribuirea ar fi eronată. În realitate, pe vremea când slugerul Tudor Vladimirescu era proprietarul terenului, pe acel loc s-ar fi aflat numai un foișor, mai mult de lemn. În ianuarie 1838, via și pivnița slugerului au fost cumpărate de sărdarul Ion Gărdăreanu. Acesta a modificat radical foișorul, transformând postul de pază al viei într-o casă mai arătoasă și mai boierească, denumită în prezent, pe nedrept, cula lui Tudor Vladimirescu[4].
