de Bogdan Tiberiu Iacob, preluare Inpolitics

Puțin după miezul nopții de 27 spre 28 iulie scriam pe Facebook: ”Încep să mă gîndesc tot mai serios la o chestie, legat de cazul Caracal. Păstrînd proporțiile – și subliniez asta – s-ar putea să ne aflăm în fața cele mai mari mistificări de la revoluția din decembrie. Cu avalanșă de informații false aruncate din toate părțile în spațiul public, inclusiv din sfere semioficiale. Nu toate întîmplător și neintenționat. Rămîne de văzut cui prodest…”.

O săptămînă mai tîrziu, privind povestea de undeva, de sus, asemănările cu zilele revoluției devin de-a dreptul șocante, fie și la o scară mult mai mică, o spunem din nou. Dovadă că, în 30 de ani, mecanismele intoxicării la nivel național nu s-au schimbat prea mult.

Acum cîțiva ani, un material excepțional al prof.univ.dr.Ioan Scurtu – istoricul condamnat pentru că a subliniat legăturile dintre FDGR și naziști – sintetiza o parte a imenselor minciuni și manipulări ale autorităților și ale presei din decembrie 1989. Fie și numai pentru că se fac curînd trei decenii de atunci, merită să reiau aici cîteva fragmente din acel material. Parcurgeți-l și faceți permanent o paralelă cu evoluția de zi cu zi a cazului Caracal:

Europa liberă și metrii cubi de cadavre

”Exagerările şi minciunile transmise zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună şi an de an au culminat cu cele privind numărul de victime înregistrate în decembrie 1989. Opinia publică era pregătită să afle că regimul Ceauşescu – „cel mai crud şi barbar din Europa, care putea fi egalat doar de cel al lui Hitler” – a transformat Timişoara într-o baie de sânge, iar „Securitatea a recurs la cele mai abominabile acte criminale împotriva românilor care s-au ridicat împotriva dictatorului”. Relatările au început în ziua de 19 decembrie 1989. Prima menţiune privind victimele „represiunii brutale de la Timişoara” a aparţinut postului de radio Budapesta, care cita spusele unui maghiar ai cărui părinţi erau medici în Timişoara, de la care a aflat că s-au înregistrat „între 300 şi 400 de morţi”; el afirma că soldaţii intrau în fiecare casă pentru a găsi manifestanţi, procedând la „execuţii sumare”. Era menţionat şi un cetăţean ungar care se întorsese din România; acesta aflase că „250 de morţi se aflau într-o singură clinică” din oraşul Timişoara. În aceeaşi zi, Duna TV îşi informa telespectatorii că în Timişoara „existau sute de victime, poate peste o mie”. Câteva ore mai târziu, agenţia vest-germană DPA transmitea declaraţia unui „martor ocular”, care, întrebat despre speculaţiile potrivit cărora la Timişoara ar exista o mie de victime, a răspuns: „Mă tem că această cifră este mult sub cea reală”. Vestea a fost preluată de postul de radio Europa liberă, căreia acelaşi interlocutor i-a declarat că a văzut în oraş „metri cubi” de cadavre. În ziua de 20 decembrie, agenţia est-germană ADN scria că „forţele de Securitate au omorât între 3.000 şi 4.000 de demonstranţi în oraşul Timişoara şi au continuat să înăbuşe alte demonstraţii de protest în peste 10 oraşe”. Ştirea era furnizată de un român care trăia în Republica Democrată Germană şi care vorbise la telefon cu părinţii săi aflaţi în Timişoara.

Morții cărați cu camioanele, gropile comune și asasinarea lui Tokes

ADN preciza că morţii erau transportaţi cu camioanele la periferia oraşului şi aruncaţi într-o groapă comună. Era prima menţiune despre „groapa comună”, care avea să fie mult mediatizată în perioada următoare. În aceeaşi zi, presa iugoslavă dădea detalii despre oribila represiune: copii seceraţi de gloanţe, manifestanţi răpuşi de baionete, tiruri de mitralieră trase asupra cetăţenilor paşnici. Cotidianul „Vecernje Novosti” aprecia că la Timişoara s-au înregistrat 2.500 de morţi şi 1.000 de răniţi.
Agenţia Taniug transmitea că oraşul de pe Bega era în ruină, iar vizitatorii străini veniţi din România susţineau că au avut loc lupte corp la corp între manifestanţi şi forţele de represiune; morţii erau încărcaţi în camioane şi duşi într-o direcţie necunoscută. Cotidianul „Ekspres Politika” dădea ca certă
împuşcarea lui Laszlo Tökes în închisoare; ştirea fusese obţinută de un ziarist chiar de la poliţistul român care verificase identitatea pastorului; acelaşi poliţist preciza că au fost împuşcate 2.000 de persoane. Ziarul budapestan „Nepszava” scria, la 20 decembrie, că la Timişoara morţii zăceau pe stradă, iar familiile nu erau autorizate să se apropie; camioanele îi transportau la o groapă comună din afara oraşului.

Copiii împușcați la Teatrul de păpuși. Plus imensele gropi cu oase

A doua zi, 21 decembrie, ziarul „Financial Times” scria: „Agenţia de ştiri oficială est-germană ADN, citând români stabiliţi în Germania de Est cu prieteni şi familii în România, a spus că forţele Securităţii au omorât între 3.000 şi 4.000 de demonstranţi în oraşul Timişoara”. În continuare, ziarul îşi informa cititorii: „Peste 30 de copii au fost masacraţi de poliţie în timpul revoltei de la Timişoara, conform agenţiei de presă iugoslave Taniug. Agenţia a spus că pasagerii sosiţi cu trenul din Bucureşti în oraşul Vrsac de la graniţa iugoslavă au relatat un masacru în faţa Catedralei, a 36 de copii care duceau lumânări într-o paradă în care cereau pâine, pace şi demnitate umană”. Aşadar, alături de „miile de morţi”, de „groapa comună” s-a pus în circulaţie şi o altă minciună mass-media: „uciderea copiilor” nevinovaţi. În aceeaşi zi, Europa liberă transmitea că a intrat în posesia unei note secrete a Securităţii, adresate Elenei Ceauşescu, în care i se raporta că la Timişoara s-au înregistrat 4.632 morţi, 1.282 răniţi, 13.214 arestaţi şi 7.613 condamnări la moarte. Prin indicarea sursei şi a acestor cifre extrem de detaliate se urmărea acreditarea ideii că ele erau absolut exacte, postul informându-şi ascultătorii cu un profesionalism desăvârşit. Era, în fapt, o grosolană „minciună mass-media”. La 22 decembrie, ADN a dat cifre „rotunjite”: 4.600 morţi, 1.860 răniţi, 7.000 condamnări la moarte, 13.000 arestaţi. Această ştire a fost preluată de Agenţia iugoslavă Taniug şi de Agenţia France Presse. La rândul său, agenţia maghiară MTI anunţa că au fost găsiţi într-un osuar din Timişoara 4.630 morţi, cifra fiind comunicată de un „refugiat român”. Televiziunea iugoslavă a transmis primele imagini cu „corpuri mutilate şi torturate”, precum şi comentariul unui cetăţean român: „Aceasta este opera Securităţii”. Agenţia Taniug aprecia că la Timişoara s-au înregistrat 5.000 de morţi. Astfel, o nouă minciună devenea un „adevăr”, confirmat chiar de persoane „aflate la faţa locului” şi a căror credibilitate nu putea fi pusă la îndoială. A doua zi, 23 decembrie, aceeaşi agenţie afirma că la Timişoara s-au înregistrat 5.000 de morţi, dintre care 800 de copii de până la 14 ani; un număr de 45 copii au fost împuşcaţi în timp ce urmăreau un spectacol de marionete. MTI preciza că „un membru al Frontului Salvării Naţionale” din Timişoara a „confirmat” următoarele cifre: 4.632 ucişi, „fie de glonţ, fie de baionetă”, 1.282 răniţi, 12.000 arestaţi, 7.614 persoane împuşcate pe loc. Atât sursa, cât şi cifrele atât de precise aveau menirea să evidenţieze profesionalismul respectivei agenţii.

Apa de băut e otrăvită, s-au furat rezervele de sînge din spitale

La aceste „minciuni mass-media” au contribuit din plin presa, radioul şi televiziunea română (devenită, la 22 decembrie, Televiziunea Română Liberă). Veştile despre luptele crâncene între Armată şi Securitate care se desfăşurau în Bucureşti şi în alte oraşe (Sibiu, Braşov, Cluj-Napoca etc.), despre apa de băut care ar fi fost otrăvită, despre spitale din care au dispărut rezervele de sânge, se succedau cu repeziciune. „Scânteia”, fostul organ central de presă al P.C.R., devenită „Scânteia Poporului”, publica la 23 decembrie un apel sub titlul „Uniţi la arme!”, în care se aprecia: „Fiara încolţită s-a agăţat cu ghearele şi cu dinţii de ultimele puncte de sprijin, în speranţa absurdă că va reuşi să reînvie odioasa dictatură. Aşa cum s-a întâmplat din prima zi a marilor lupte, armata noastră, armata poporului dovedeşte dârzenia şi eroismul de care este atâta nevoie în aceste clipe. Zi şi noapte, oră de oră, minut cu minut, înconjoară şi-i strânge în cleşte pe terorişti, bandele de securişti care nu vor să cedeze poziţiile, visând la păstrarea privilegiilor, sperând într-o minune – pentru că numai o minune i-ar putea salva. Pentru aceasta nu se dau în lături de la nici o fărădelege, recurgând la acte tipic fasciste, trăgând fără alegere nu numai în ostaşii armatei noastre, ci şi în populaţia civilă, atunci când li se iveşte prilejul, în femei, în copii, mărind numărul jertfelor”.

Cum au relatat TVR și Radioul lupte imaginare în cimitire între armată și teroriști

S-a creat şi cultivat o adevărată psihoză, alimentată prin mass-media. Televiziunea ar fi fost atacată de terorişti, drept care şi-a încetat emisia, pentru ca aceştia, cufundaţi în întuneric, să nu nimerească studioul 4 de unde se transmitea revoluţia în direct. După vreo 20 de minute, emisiunea s-a reluat, sub protecţia unui ofiţer, prezent în studio, îmbrăcat în ţinută de luptă, cu arma automată la piept, care i-a asigurat pe telespectatori că nici un terorist nu va putea pătrunde în acea cameră. În ziua de 23 decembrie, TVRL relata că teroriştii au încercat să ia cu asalt Aeroportul Internaţional Otopeni, dar că armata a reuşit să facă faţă atacului, lichidându-i pe aceşti duşmani ai revoluţiei (Este vorba de uciderea bestială a tinerilor ostaşi de la Câmpina, încorporaţi cu trei luni în urmă pentru a fi pregătiţi ca transmisionişti pentru trupele de securitate-miliţie, actualmente numite jandarmi. Au fost trimişi la aeroportul Otopeni, la cererea expresă a MApN, pentru „a întări dispozitivul de apărare a aeroportului”). Televiziunea şi radioul transmiteau că la Sibiu aveau loc lupte grele între militarii armatei române şi securişti, care se desfăşurau nu numai pe străzi, ci şi în cimitirul oraşului. În Bucureşti, teroriştii ascunşi după crucile din cimitirul Ghencea puneau în primejdie victoria revoluţiei, dar până la urmă, viteaza Armată română i-a anihilat. Toate aceste veşti, care în acele zile au îngrozit o lume întreagă, s-au dovedit a fi minciuni mass-media.”

Aberațiile de mai sus, atenție!, au fost răspîndite de prestigioase organe de presă care citau în general, fără probleme ori fără minime verificări, drept surse, cetățeni de rînd.

După căderea lui Ceaușescu, s-a declanșat, cu același mecanism al minciunii și al manipulării, o bătălie pentru scoaterea dictatorului cel cu robinete de aur la băi drept singurul vinovat al suferințelor poporului.
În rest, armata fusese cu poporul, Securitatea chiar complotase pentru înlăturarea Ceaușeștilor, Miliția se dăduse rapid pe brazdă, iar la nivelul partidului, doar cei din primul eșalon erau blamabili, restul fiind băieți de treabă și numai buni de recuperat în noua conducere liberă și democrată a țării.
Monstrul Ceaușescu a fost condamnat rapid și executat.
Toate instituțiile de forță care au produs victimele de la revoluție – infinit mai puține decît cele vehiculate, dar totuși victime – au scăpat basma curată, cu foarte mici pierderi colaterale.
Cîțiva ani mai tîrziu, românii constatau că la vremuri noi sunt tot cei vechi la butoane, cu oarece ”upgradări”.
România a fost singura țară unde comunismul a căzut cu sînge și violență, dar și singura țară unde vechiul sistem a supraviețuit și s-a adaptat atît de bine.
Pentru că exact ăsta fusese scopul manipulărilor din decembrie 1989.

Povestea de la Caracal a respectat neabătut același scenariu. O emoție imensă creată după o mediatizare fără precedent a unui caz din stirpea unora care se petrec, vai, aproape permanent la noi. Desigur, nu au lipsit ingrediente autentice, teribile, care au dat un caracter aparte acestui caz, e de netăgăduit.
Mai apoi, a început exagerarea faptelor, vorbindu-se de crime multiple(nu-i așa că deja ați uitat de băiețelul de opt ani găsit pe 26 iulie în fîntîna monstrului?), de distrugeri înfiorătoare ale cadavrelor, de rețele internaționale de carne vie, de implicarea militarilor de la Deveselu etc.
Încet-încet, rolul ”monstrului” Dincă începuse să scadă, ba chiar părea să se ducă spre zero, în asebnța oricărei probe.

Ultimele 24 de ore ”repară” brusc lucrurile și nu doar că îl transformă la loc în monstru, dar vin în avalanșă noi informații pe surse care îl poartă și mai sus în ierarhie, e declarat cel mai sîngeros criminal din istoria țării.
Și unul singuratic, fără complici, fără rețele, doar bestialitate psihopată în stare pură. Și da, nu ai nevoie de un crematoriu profesionist ca să arzi complet (s.n.) un cadavru, ajunge o mînă de vaselină și de carbid, plus că astea nu produc nici miros ori fum. Garantează un val de specialiști care explodează în spațiul public precum popcornul.

În fapt, se poate observa că în acest moment se înfruntă două forțe nevăzute, dar de anvergură, interne, externe ori combinate. Una încearcă să localizeze cazul pe persoana unui Hannibal Lecter autohton, criminal psihopat, fără motivație, și care ucide zeci de victime pe bandă rulantă, ceea ce elimină varianta rețelelor de carne vie, pentru că acolo victimele mor, cel mult, accidental, fiind surse de bani. O direcție care culpabilizează doar niște factori locali, lesne de sacrificat.

Cealaltă forță încearcă să ducă scandalul în direcția inversă, în care Dincă și localii au un rol marginal, iar adevărații vinovați sunt persoane puternice și influente din stat.

E o bătălie teribilă.

Prima tabăra a punctat dramatic – dar și disperat, am spune – în ultimele 24 de ore cu aiuritoarea poveste a ADN-ului, care ajunge la Parchet și la Ministerul Justiției vineri, dar ajunsese încă de marți la Marius Tucă.
Cealaltă a resimțit șocul, dar încearcă să se replieze și să împiedice mușamalizarea cazului.
Se aruncă pe masă toate resursele disponibile, frizînd ridicolul, sfidînd inteligența și bunul simț elementar. Din păcate, multe inteligențe par să nu aibă probleme în a fi sfidate.
Sarabanda aiurelilor continuă netulburată în spațiul public. Dimineață aflăm că familia tinerei îi sapă groapa la cimitir, la prînz aflăm că înmormîntarea s-a anulat și se merge la contraexpertiză în străinătate.
99% dintre informații sunt pe surse, iar restul de 1% oficiale mai degrabă confuzează decît lămuresc.

De ce?

E simplu: în spațiul public se lansează controlat baloane de testare și se urmărește permanent feed-back-ul; dacă ideile respective prind la populație se merge mai departe. Dacă nu, pot fi lesne combătute și retrase, doar sunt știri neoficiale, nu?

Chiar dacă diferența dintre revoluția anticomunistă și cazul de la Caracal e imensă ca proporții, atît modul în care se derulează cît și scopul final seamănă izbitor. Vorbim aici de resetarea statului, după o formulă care deja se împămîntenește.
Impactul scandalului asupra alegerilor prezidențiale va fi uriaș.
Dar s-ar putea să nu fie vorba doar de simpla impunere a viitorului președinte.
Ci de ceva mult mai important: impunerea direcțiilor de acțiune ale acestuia în mandat, lucru foarte important.

Rămîne doar să aflăm, în timp, cine va cîștiga bătălia de la Caracal și, implicit, dreptul de a ”reseta” statul român după alegerile prezidențiale. Ceea ce va presupune înlocuirea unei garnituri obosite, expirate, de lideri din mai toate marile structuri statale cu nume noi. Promițătoare. Adică ceea ce am obținut și după revoluție.