de Silvia Uscov, avocat
În cauza Elenei Udrea s-a pus în discuție nulitatea absolută a hotărârii pronunțate în apel, precum și a tuturor actelor de procedură efectuate în această etapă, ca urmare a nelegalei compuneri a instanței, ce atrage atât încălcarea garanțiilor la un „tribunal instituit prin lege”, cât și cu privire la imparțialitatea obiectivă a judecătorilor din complet.
Prin Decizia CCR 685/2018 s-a reținut faptul că ICCJ a încălcat în mod sistematic, începând cu 2014, legea adoptată de Parlamentul României atunci când a stabilit ca, în componența Completelor de 5 Judecători ale ICCJ, 4 judecători să fie numiți prin tragere la sorți, iar unul să fie membru de drept. Prin urmare, chiar din interiorul sistemului judiciar s-a produs încălcarea garanțiilor la un „tribunal instituit prin lege” prin adoptarea de către Colegiul de conducere a ICCJ a unor acte administrative contrare dispozițiilor legale care impuneau ca toți membrii Completelor de 5 Judecători să fie aleși printr-un sistem aleatoriu. Mai mult decât atât, imparțialitatea obiectivă a judecătorilor din complet poate fi în mod rezonabil pusă la îndoială prin raportare la faptul că membrul de drept era un superior administrativ al acestora, acest lucru fiind evident tocmai ca urmare a împrejurării că, din 2014 până în 2018, niciun complet nu și-a invocat nelegala compunere.
În aceasta cauză, ICCJ a considerat în mod nefondat că, dacă aplică Decizia CCR 685/2018, atunci există posibilitatea împlinirii termenului de prescripție specială a răspunderii penale în timpul rejudecării cauzelor, astfel încât a adresat întrebări preliminare CJUE pentru a identifica dacă nu există vreo modalitate prin care să nu aplice Decizia CCR 685/2018 (pentru doamna Udrea s-ar fi implinit termenul in 2025, respectiv 2026).
CJUE a soluționat trimiterea preliminară admițând că, dacă există un „risc sistemic de impunitate” (ca urmare a intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale), atunci ICCJ ar trebui să lase neaplicată Decizia CCR 685/2018, întemeindu-se și pe un act caduc, respectiv Decizia MCV (2006/928/CE), care nu ar fi putut institui obligații în sarcina instanțelor naționale, ci doar în sarcina legiuitorului sau executivului (a se vedea și Decizia CCR 390/2021).
Din păcate, CJUE nu a definit riscul sistemic de impunitate, creând o vulnerabilitate pentru judecătorul național de a încălca principiul separației puterilor în stat (ceea ce fusese constatat și prin conflictul juridic de natură constituțională soluționat prin Decizia CCR 685/2018), și a adus atingere indirect și principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, referindu-se la temeiuri de drept inexistente sau față de care există dubii serioase cu privire la claritatea și previzibilitatea acestora (art. 325 TUE, Convenția PIF și Decizia MCV).
În plus, nu a avut în vedere nici standardele de protecție nu doar națională, cât mai ales convențională (Hotărârea Marii Camere a CEDO în cauza Gudmundur v. Islanda era deja pronunțată cu aproape 1 an înainte de data pronunțării Hotărârii CJUE din 21.12.2021), deși este obligată în temeiul art. 52 CDFUE să facă acest lucru.
În acest sens, putem concluziona că garanția unui „tribunal instituit prin lege” nu a fost respectată de ICCJ în apel, astfel cum oricum fusese constatat și prin Decizia CCR 685/2018, iar, ca urmare a acestui fapt, și garanția imparțialității obiective a judecătorului este serios pusă la îndoială, chiar și fără a mai proceda la analizarea ei în detaliu.
Prin urmare, nu doar pentru că, în temeiul art. 1 alin. 5 și art. 147 alin. 4 din Constituția României, instanțele naționale sunt obligate să respecte deciziile CCR într-un conflict juridic de natură constituțională, ca cel incident în prezenta cauză, pentru a da eficiență principiului respectării statului de drept, ci și pentru că însăși Decizia CCR 685/2018 este în concordanță cu standardele convenționale de protecție a dreptului la un proces echitabil în ceea ce privește garanțiile privind un „tribunal instituit prin lege”, standarde ce nu au fost avute în considerare de Curtea de la Luxembourg în pronunțarea Hotărârii CJUE din 21.12.2021, ICCJ fiind, astfel, obligată să fi admis contestația în anulare și să desființeze hotărârea atacată, urmând a se relua procedura de judecată.
Din păcate, cei 4 judecători ICCJ au încălcat prin respingerea contestatiei in anulare:
– principiul supremației Constituției României (art. 1 alin 5 Constituție)
– obligativitatea deciziilor CCR (art. 147 alin 4 Constituție)
– principiul separației puterilor in stat deoarece “riscul sistemic de impunitate” era o chestiune care putea fi analizată numai de legislativ, urmând ca, in cazul in care aceasta se constata, sa fie realizate demersuri in Parlament pentru modificarea legislației (art. 1 alin 4 Constituție)
