de Elena Radu, avocat
Nu mai este SRI-ul în ”justiție” – BASME. POVEȘTI DE ADORMIT COPII.
Prin decizia CCR nr. 26/2019 s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între:
– Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009,
– precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.
Bucurie mare, credea toată lumea că gata, serviciile cu treaba lor, parchetul cu treaba lui. Nu mai are ce să caute SRI-ul în ”justiție”.
Însă, la fel cum s-a întâmplat cu toate deciziile CCR care vizau scoaterea SRI-ului din justiție (imediat după ce se admitea CCR o excepție de neconstituționalitate, până să o publice în Monitorul Oficial se dădea o OUG care prevedea același lucru și lipsea de efecte decizia CCR), nici cu protocoalele nu s-a întâmplat altfel.
Doar suntem stat de drept sau mai bine zis de ”drepți”.
”Pe surse” am aflat că imediat după ce s-a pronunțat CCR în 2019 s-a încheiat un nou Protocol cu SRI -ul conform căruia se lucrează la fel între parchete și SRI, numai că e mai bine făcut și se pare și mai greu de demonstrat existența lui, pentru că nu prea lasă ”urme”, iar construcția juridică nu ar fi făcută de organele de cercetare penală.
Că n-are nicio treabă construcția juridică cu realitatea, că nu sunt probe în spate, ce mai contează?
Bineînțeles că nu rămân ”urme” pentru că actele sunt semnate de procuror și nu apare SRI-ul nicăieri, iar eventualele adrese între parchet și SRI nu se pun la dosar. Însă, realitatea este că dosarul penal este instrumentat întru totul de SRI, în niciun caz de parchet și de cei care au atribuții potrivit legii.
Și uite așa ajungi să te uiți la niște ordonanțe sau la rechizitorii și să te minunezi de ce scrie în ele, că vezi că tot ce știai despre norme civile sunt răstălmăcite și crezi că sunt niște romane SF scoase de unii din ”puțul gândirii”.
Funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile este obligat să sesizeze de îndată organele de urmărire penală, iar dacă nu o face, săvârșește infracțiunea prevăzută de art. 267 Cod Penal (omisiunea sesizării).
Atât în legea DNA-ului și în legea DIICOT-ului există un articol (art. 14 din OUG nr. 43/2002, respectiv art. 12 din OUG nr. 78/2016) care ”nuanțează” această obligație de sesizare.
Astfel, organele de control și/sau de conducere, după caz, sunt obligate să sesizeze DIICOT/DNA cu privire la orice date sau informații din care rezultă că s-a săvârșit una dintre infracțiunile care intră în competența materială a SRI/DNA și, totodată, sunt obligate ”să procedeze la asigurarea și conservarea urmelor infracțiunii, a corpurilor delicte și a oricăror mijloace de probă ce pot servi organelor de urmărire penală.”
O asemenea obligație revine și serviciilor și organelor specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor care au obligația de a pune de îndată la dispoziție DIICOT/DNA ”datele și informațiile deținute în legătura cu săvârșirea infracțiunilor” (cu privire la care le-au sesizat).
Totodată, la cererea procurorului-șef al DIICOT/DNA sau a procurorului desemnat de acesta, Serviciile și organele specializate în culegerea și prelucrarea informațiilor au obligația de a îi pune la dispoziție, neprelucrate, toate datele și informațiile (cu privire la care au făcut sesizarea penală).
În colaborarea intensă dintre parchete și serviciile de informații, pentru a îi da o ”aparență de legalitate” (cum le place lor să spună), se invocă art. 12 alin. (4) din OUG nr. 78/2016, respectiv art. 14 alin. (4) din OUG nr. 43/2002 și se cer date și informații cu privire la oricine, în orice dosar penal care nu a fost pornit ca urmare a unei sesizări a serviciului de informații.
Să vă dau un exemplu de solicitare a parchetului de astfel de informații despre oricine, într-un dosar care nu a fost pornit la sesizarea penală a serviciilor de informații, făcută după ce a devenit obligatorie decizia CCR nr. 26/2019 cu privire la protocoale:
”În vederea continuării cercetărilor în dosarul penal x, în care urmărirea penală se efectuează sub aspectul săvârșirii infracțiunilor …., vă rugăm să aveți amabilitatea de a ne comunica dacă, la nivelul instituției dvs., există date și informații din categoria celor prevăzute de art. 12 alin. (3) și (4) din OUG nr. 78/2016/ art. 14 alin 3 și 4 din OUG nr. 43/2002, referitor la eventuale activități infracționale care intră în competența DIICOT/DNA, săvârșite de următoarele persoane ….. ”.
Cu alte cuvinte: nu cumva aveți dvs ceva date și informații despre cei indicați ca să ni le comunicați. Și atunci văd ele serviciile dacă au. Dacă nu au, caută sau inventează.
Curat-murdar, coane Fănică!
Ce se întâmplă mai departe, printre altele?
Primește procurorul de caz datele/informațiile comunicate de servicii sau mai bine zis direct prelucrate cum trebuie de servicii și și le însușește el așa .. punându-le într-un act de urmărire penală întocmit de el (referat, ordonanță).
Bineînțeles că în dosarul penal nu apare nimic, niciun act, nicio dată, nicio informație, nicio probă și nu știi de unde a inventat procurorul povestea și stai și te uiți la actul lui de procedură și te minunezi cu privire la scrie în el.
Am auzit că nici nu prea poate procurorul să miște în front, că dacă deranjează ofițerul SRI, nesupunându-se, i se retrag niște avize și își cam pierde calitatea de magistrat.
Se întâmplă ca din greșeală să le mai scape prin dosarele penale niște adrese din astea de bună colaborare.
Ce poți să faci?
Când ajunge dosarul în cameră preliminară, cameră de filtru în care trebuie să se verifice de către judecătorul de cameră preliminară legalitatea tuturor actelor de urmărire penală și obținerii tuturor probelor, te apuci să invoci excepții de nelegalitate și pui ca probă și adresa care le-a ”scăpat” în dosar.
Răspunde procurorul de caz, recunoaște că a colaborat cu serviciile, însă zice că a primit numai informații și date neprelucrate, dar că a scos el din dosar tot ce era nelegal obținut.
Bineînțeles că nu spune nici ce și cum a primit ”neprelucrat”, nici ce a primit, nici sub ce formă și nici de ce (dacă dosarul nu se formase la sesizarea penală a serviciului de informații) și nici ce și cum a ”valorificat” el ce a primit.
Normal, curios fiind și fiind vorba de legalitatea urmăririi penale care trebuie verificată în cameră preliminară, îi ceri judecătorului să facă cercetare ca să vadă în ce a constat în mod efectiv colaborarea dintre parchet și serviciul de culegere și prelucrare de informații, pentru a putea să analizezi legalitatea a ceea ce s-a întâmplat în urmărirea penală și dacă nu cumva a fost ea viciată, iar dacă a fost cum și cât.
Și te trezești să ai surpriza să nu vrea judecătorul să facă nicio cercetare, că doar a zis procurorul că a scos el tot ce venise de la serviciile de culegere și prelucrare de informații și nu a folosit nimic și doar dacă zice procurorul nu trebuie el crezut pe cuvânt?
Și uite cum devine procedura de cameră preliminară o procedură formală de verificare a legalității actelor și probelor întocmite/obținute în urmărirea penală, că numai verificare de legalitate nu mai e când judecătorul crede pe cuvânt procurorul și nu face nicio cercetare (nici măcar atunci când are indicii clare în dosar).
În schimb, se susține că România este stat de drept, că dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea de arme, prezumția de nevinovăție și multe altele sunt garantate și respectate.
Probabil asta s-o întâmpla oriunde altundeva, dar în România nu prea.
Te trezești astfel că drepturile sunt ipotetice și iluzorii în România, în niciun caz efective și că nu poți să faci nimic. Cum zice procurorul via ofițerul de informații, așa rămâne în multe dosare, indiferent că nu sunt probe care să susțină acuzația și nu are treabă cu realitatea pentru că judecătorul nu vrea să cerceteze nimic.
Că există o ”justiție paralelă” care nu are nicio treabă cu legea în vigoare, cea la vedere și obligatorie, în baza căreia poți să fii acuzat și condamnat și nu ai nicio posibilitate să te aperi? Cui îi pasă? Păi nu au zis una-două instanțe că ești vinovat? Așa rămâi, chiar dacă ”vinovăția” ți-a fost stabilită în baza unei ”justiții paralele”, pe poveștile și invențiile unora.
Cine ar mai putea să facă lumină și să stopeze ”justiția paralelă”?
Comisiile comune permanente ale Camerei Deputaților și Senatului care au în atribuții exercitarea controlului parlamentar asupra activității serviciilor.
Însă, și-au îndeplinit vreodată aceste comisii obligațiile în mod efectiv? Au făcut ele vreo verificare reală? Niciodată.
De ani de zile nu își mai dau cu părerea pe niciun raport de activitate al vreunui serviciu, dar să mai și verifice ce fac serviciile în mod efectiv?
Sau dacă Ministrul Justiției, Inspecția Judiciară și CSM și-ar îndeplini întru totul atribuțiile și ar avea un rol activ, poate nu ar mai putea fi puse în aplicare astfel de protocoale secrete.
Sau dacă UNBR -ul ar avea în vedere rolul avocatului în societate conform prevederilor legale și nu s-ar mai preface că face, situația ar fi alta.
Curtea Constituțională?
Întâi ar trebui să găsim Protocoalele, dar nu le prea mai găsim că sunt bine ascunse, nu mai scriu despre ele în adresele de ”colaborare”, după care ar trebui ca unul dintre cei care au competență conform Constituției (președintele României, unul dintre președinții celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministru sau a președintele Consiliului Superior al Magistraturii) să sesizeze Curtea Constituțională cu un conflict juridic de natură constituțională.
Credeți că vreunul dintre cei care îndeplinesc acum funcțiile enumerate ar sesiza Curtea Constituțională cu un conflict juridic de natură constituțională?
Eu nu cred, iar în sensul ăsta apar constant știri și informații de ce nu (că sunt tot ai lor sau chiar ei controlează toată această mizerie din justiția română).
Și dacă totuși s-ar sesiza Curtea Constituțională, în actuala componență credeți că ar admite vreo sesizare?
Eu nu cred. Dovadă stând și deciziile pe care le-a dat de curând și ”dezvăluirile” cu privire la ce presiuni se fac asupra judecătorilor CCR cu privire la soluțiile pe care trebuie să le dea, mai ales când în discuție este ceva legat de serviciile de culegere și prelucrate de date.
În loc de concluzie: justiția în România se fabrică, nu se face.
