COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORATIU PEPINE:
Cu ocazia zilei internaţionale a drepturilor omului, ”Comunitatea Uniţi Salvăm” solicită demisia lui Victor Ciorbea, din fruntea instituţiei Avocatului Poporului. Contestaţiile sunt însă mult mai numeroase.
De la instalarea sa în funcţie, Victor Ciorbea a urmat cu stricteţe instrucţiunile Guvernului şi a pus în lumină mai clar ca niciodată rolul central pe care îl are instituţia în mecanismele decizionale ale statului. Avocatul Poporului a devenit după 2003 poarta îngustă prin care se strecoară toate deciziile controversate sau de-a dreptul scandaloase şi de aceea guvernele în funcţie se străduiesc să instaleze în dreptul ei un gardian favorabil.
Exemplele sunt la îndemână. În vară, Guvernul emitea o ordonanţă prin care modifica legea Educaţiei în aşa chip, încât să permită universităţilor să organizeze forme de învăţământ pentru absolvenţii de liceu fără bacalaureat. Cine s-ar fi putut opune? Numai Avocatul Poporului. În ciuda protestelor şi diferitelor demersuri publice sosite din mediul politic sau din partea unor organizaţii civice, Victor Ciorbea a rămas impasibil. Ulterior argumenta că măsura guvernului nu doar că nu afectează sistemul de educaţie, ci chiar îl consolidează. Este de remarcat mai ales faptul că argumentaţia Avocatului Poporului, era identică cu o motivaţie de tip guvernamental. Miezul său era unul politic. Avocatul Poporului a devenit în modul cel mai riguros cu putinţă un ”avocat al guvernului”.
Nu putem ignora nici faptul că oponenţii guvernului nu au putut demonstra suficient de convingător că ordonanţa cu pricina ar fi contestabilă din punct de vedere constituţional. Miezul argumentaţiei lor a fost tot unul politic. Pentru cine urmăreşte cu atenţie problematica educaţiei este limpede că ordonanţa guvernului serveşte unor interese sindicale şi unor interese de afaceri atipice (universităţi particulare) şi că ele merg împotriva rigorii şi onestităţii educaţionale, dar nu este clar în ce măsură putem vorbi de încălcarea Constituţiei.
Alte exemple ar fi acelea privitoare la modificarea legii electorale sau la trecerea primarilor de la un partid la altul fără să-şi piardă mandatul. Guvernul a emis ordonanţe de urgenţă pe care Avocatul Poporului nu le-a trimis spre examinare la Curtea Constituţională. La fel ca în exemplul de mai sus, aceste reglementări sunt, politic vorbind, bizare şi suspecte, dar din punct de vedere strict constituţional nu putem spune nimic precis despre ele.
Totuşi toate aceste ordonanţe sunt contestabile sub aspectul formei, căci ele nu au reprezentat cu adevărat o ”urgenţă”. Avocatul Poporului ar fi putut aşadar să le trimită la CCR spre examinare, dar cu obiecţii care nu au legătură cu fondul preocupărilor sale.
Adevărata problemă stă însă tocmai aici. Avocatul Poporului este singura instituţie care poate ataca o ordonanţă, dar sensul misiunii sale originare se referă la drepturile omului şi la protecţia cetăţeanului şi nu la toate abuzurile puterii executive. În 2003 acestei instituţii i s-a atribuit o putere care excede rolul său constituţional aşa cum a fost el definit în 1991.
Iată de ce misiunea Avocatului Poporului este imposibilă. Căci de cele mai multe ori i se cere să facă politică. E adevărat că o politică e mai bună decât alta şi că discernământul l-ar putea ajuta pe deţinătorul înaltei funcţii să aleagă politica cea mai bună, dar, în cele din urmă, el este mereu îndemnat să-şi trădeze rolul său originar, care îl aşează dincoace de politică, de partea cetăţeanului generic, neangajat. Nu este deloc întâmplător că predecesorul lui Victor Ciorbea, Anastasie Crişu, a demisionat înainte de încheierea mandatului său fără nicio explicaţie publică. Presiunile din toate direcţiile împotriva sa deveniseră insuportabile. Deocamdată Victor Ciorbea rezistă pe poziţii, asumând rolul de ”avocat al Guvernului”, dar s-ar putea să vină momentul în care să-şi dea seama şi el că această poziţie este intenabilă. Dar succesorul său va continua exact în aceeaşi linie, pentru că altfel nu va fi numit în funcţie.
Singura soluţie serioasă şi de durată ar fi ca monopolul pe care îl deţine Avocatul Poporului privind atacarea unei ordonanţe de urgenţă să fie desfiinţat. Altfel, aşa cum vedem foate bine, instituţia ombudsmanului se transformă, inevitabil, într-o anexă indispensabilă a puterii executive.