Războiul romilor cu turcii în Bronxul din Duisburg: Ţiganii voştri sunt cei mai răi. Prefer să iau mai mulţi sirieni

REPORTAJUL DEUTSCHE WELLE:

La Duisburg, în cartierul Marxloh, realitatea este de așa natură încât nu poate fi povestită nici prin lentilele corectitudinii politice, nici utilizând șabloanele bine cunoscute despre romi. Acest lucru a devenit evident atât în timpul discuțiilor pe care le-am avut cu mulți romi din România, cât și în dialogul cu autoritățile locale.

Acestea din urmă, fără a nega problemele de la fața locului, manifestă un optimism care cu siguranță ar fi molipsitor în alte conjuncturi. ”Dacă vă plimbați un pic prin cartier o să observați că situația nu-i chiar așa de rea precum este oglindită în presă”, ne-a spus doamna Edeltraud Klabuhn de la Societatea pentru Dezvoltare din Duisburg, al cărei birou se află chiar în mijlocul cartierului Marxloh, descris deseori drept Bronx-ul din Duisburg.

În ultimii ani, presa germană a relatat că la Maxloh te împiedici de munți de gunoaie prin care mișună nestingheriți șobolanii și că tensiunile sociale au atins cote alarmante. Este drept, când am ajuns prima oară în Marxloh ne-au frapat aspectul neîngrijit al multor clădiri, curţile în care zac saci ticsiţi cu gunoaie și, în general, peisajul stradal, dominat de rable cu numere de înmatriculare românești și bulgărești.

Pe unele străzi – nu multe, dar suficiente pentru a-ţi atrage atenţia – sărăcia este palpabilă. Mulţi copii de romi cu haine ponosite se zbenguie în picioarele goale pe stradă, transformă te miri ce într-o jucărie, ţipă, se înjură, uneori îţi zâmbesc, alteori te întreabă cine eşti şi ce doreşti. Surprinzător, unii vorbesc foarte bine limba germană, deşi nu s-au stabilit la Duisburg cu mult timp în urmă.

Se pot vedea și gunoaie aruncate anapoda, pe stradă, în parcări, aproape de locurile de joacă. Însă, pentru conformitate, această imagine dezolantă poate fi întâlnită în numeroase cartiere ale orașelor germane – nu doar la Duisburg. Ceea ce nu face situația mai agreabilă, desigur.

”Ăștia măcar ne dă bani”

Nu a durat mult până am întâlnit primii romi din România. Adi, un bărbat zdravăn, masiv, în putere cum se spune, dar care a refuzat categoric și amenințător să fie fotografiat, filmat sau înregistrat în vreun alt fel, a spus din capul locului: ”Eu sunt țigan adevărat, mă-nțelegi? Așa să zici acolo la ziar sau ce zici că e”.

A vorbit mult, plângându-se de condițiile mizere în care locuiește. Spune că deși ar fi plătit la timp chiria și dările adiacente, a rămas fără apă caldă. Proprietarul, un cetățean arab, nu este interesat de remedierea problemei. ”Țiganii români sunt discriminați aici. Ăia bulgari mai puțin. Când aud ăștia de români parcă îi lovește ceva. Să n-audă de noi”, spune Adi. O părere împărtășită și de alți romi din România pe care i-am întâlnit pe străzile din Marxloh și confirmată ”off the record” de oameni din administrația locală.

L-am întrebat pe Adi, ”țigan adevărat”, de ce continuă să stea la Duisburg în condiții similare celor pe care spune că le avea și în România. ”Ce să fac în țară, acolo mor de foame, muncesc pe nimic. Aici, și dacă nu muncesc, ăștia tot ne dă bani”. De muncit, mai muncește cu ziua pe unde apucă. Alții ca el fură sau ”fac alte lucruri”. Nici n-ar putea să lucreze în altă parte: școală nu are, o meserie nu are, iar în România a făcut pușcărie. Or, în cazul său, numai cazierul mai lipsea. Spune însă că a fost condamnat pe nedrept pentru furt, iar adevăraţii autori ai sustragerii de cabluri dintr-o fabrică bucureşteană nu au fost niciodată prinşi.

Criza locuințelor

Aproximativ 20.000 de oameni trăiesc în Duisburg-Marxloh. Chiriașii caselor mizere sunt săraci lipiți, cei mai mulți dintre ei șomeri sau zilieri. Proprietarii lipsiți de scrupule câștigă mulți bani din așa-numitele clădiri părăginite, încasând ajutoarele sociale ale chiriașilor, cazați în spații mizerabile și foarte mici.

Autoritățile, care au ignorat multă vreme această problemă, au trecut în ultima vreme la evacuări în forță. Am întrebat Societatea pentru Dezvoltare din Duisburg ce se întâmplă cu oamenii evacuați din imobilele precare și ni s-a spus că aceștia trebuie să își găsească alte locuințe. Evacuările sunt o rezolvare facilă, dar incompletă, de vreme ce persoanele ajunse în stradă riscă să nu se mai poată caza în altă parte.

Edeltraud Klabuhn de la Societatea pentru Dezvoltare din Duisburg atrage însă atenţia că multe probleme din Marxloh pot fi soluţionate prin dialog cu romii şi prin implicarea mai intensă a autorităţilor în procesul de integrare a nou-veniţilor. Apoi, mai este nevoie şi de sprijin din partea guvernului federal.

Pe de altă parte, nicio consiliere sau program de integrare nu pot avea efect asupra unor oameni care vin pe termen scurt la Duisburg, după care se îndreaptă spre alte oraşe europene, cum este cazul multor romi români.

Discriminări şi tensiuni

Mulţi turci din cartier se plâng de faptul că romii aruncă gunoaiele de la balcon, fac gălăgie, fură şi sparg locuinţe. Romii se plâng la rândul lor că sunt discriminaţi deopotrivă de autorităţi şi de minoritatea turcă. Numeroşi turci, care locuiesc aici de 30-40 de ani, se plâng că imigranţii din România şi Bulgaria pur şi simplu distrug cartierul.

Un vânzător de kebab a spus fără să clipească: „Ţiganii voştri sunt cei mai răi. Nu muncesc, ci trăiesc din ajutorul social. Sunt nişte paraziţi. Fură portofelul omului bătrân şi neputincios, se ocupă cu prostituţia şi alte prostii”. Şi cei bulgari?, l-am întrebat. „Nici ei nu sunt mai răsăriţi. Cel mai bine ar fi să plece şi unii, şi alţii. Însă bulgarii măcar muncesc”.

Am vrut să aflăm mai multe despre acest „măcar muncesc”. Ce muncesc? Şi, mai ales, câţi dintre ei muncesc? O fac legal?

Conform statisticii puse la dispoziţie de autorităţile germane, în 2016 la Duisburg trăiau 8816 bulgari şi 8463 de români. Dintre aceştia, 1605 de bulgari şi 1217 români aveau un loc de muncă. Pe de altă parte, în acelaşi an, numărul bulgarilor care trăiau din ajutorul social era de 3500, faţă de numai 1991 de români. Prin urmare, se poate afirma că romii bulgari care accesează ajutoare sociale sunt mult mai numeroşi decât cei români.

Statisticile de anul acesta indică o scădere a numărului de cetăţeni români stabiliţi la Duisburg, faţă de 2016. Anul trecut, aici erau înregistraţi 8463 de români. Cifrele oficiale arată că, în 2017, numărul lor a ajuns la 7908. În schimb, bulgarii sunt mai numeroşi decât acum un an – 8816 vs 9546.

Refugiaţi, romi şi multiculturalism

În 2015, cancelara Germaniei a vizitat cartierul în încercarea de a arăta că politicienii de rang înalt sunt la curent cu problemele sensibile de aici. Angela Merkel, care a declarat acum câţiva ani că multiculturalismul a eşuat în Germania, n-a zăbovit decât aproximativ o oră şi jumătate la Duisburg, unde a remarcat că situaţia din Marxloh nu este demnă de Europa.

O lună mai târziu, Sören Link, edilul socialist al oraşului Duisburg, a participat la o conferinţă privind criza refugiaţilor, alături de aproximativ 300 de primari din Germania. Acolo, Link a declarat că ar prefera să preia mai mulţi refugiaţi sirieni, dacă ar putea scăpa, în contrapartidă, de câţiva est-europeni. Domnul Link şi-a exprimat ulterior regretul în legătură cu aceste afirmaţii, invocând latura emoţională a dezbaterii.

Link ar fi încercat să atragă atenţia că Duisburgul „se confruntă cu o povară suplimentară” – cei 12.500 de bulgari și români – în mare parte fără loc de muncă și cunoștințe de limbă germană.

„Mai mult de 4000 de copii din acest grup social trebuie să meargă la şcoală, în clasele pregătitoare, alături de copiii solicitanților de azil. Am vrut să atrag atenţia guvernului federal că trebuie să fim susţinuţi, în contextul în care, pe fondul venirii imigranţilor din estul Europei, nevoile oraşului au crescut „, a explicat primarul.

În loc de concluzie

Undeva, în postura de victime colaterale ale ciocnirii dintre civilizaţii, îi găsim pe oamenii cinstiţi, împinşi de disperarea de acasă către o ţară – bogată, nu-i aşa? – pe care nu o cunosc şi în care speră să câştige o pâine cinstită. Sunt oameni care înfruntă nu doar reticenţa crescândă a germanilor faţă de imigranţi (reflectată şi de rezultatul alegerilor legislative din 24 septembrie), ci şi sentimentul propriei neputinţe. În discuţiile cu ei, inevitabil te întrebi dacă nu cumva exagerează. Nu puteau, totuşi, găsi un serviciu decent în România? De ce ar accepta cineva să lucreze 13 ore pe zi într-un abator pentru câteva sute de euro? Fără zile libere, fără concediu. Luni de zile. Deseori îţi răspunzi singur: pentru că nu au încotro.

Ca de fiecare dată în astfel de situaţii, realitatea din teren nu pare foarte îngăduitoare nici cu autorităţile care o privesc prin lentile roz, nici cu cetăţenii care, pe bună dreptate, simt că locul în care s-au născut şi au copilărit a fost peste noapte deturnat şi supus regulilor întocmite de zecile de mii de nou-veniţi. Mulţi dintre aceștia – o recunoaşte multă lume, dar în şoaptă – au ales Germania nu pentru a lucra, ci pentru a-şi „încerca norocul”. De fapt o recunoaşte însuşi Adi „adevăratul”. Sunt oameni veniţi de dragul de a veni. Nici pentru ei nu este simplu. Însă au avantajul că s-au obişnuit să trăiască de pe o zi pe alta. Apoi, că lucrează sau nu, că sunt cuminţi sau nu, că sunt discriminaţi sau nu – măcar ăştia le dau bani. „Se merită să vii”, prin urmare.