COMENTARIU DEUTSCHE WELLE DE HORAȚIU PEPINE:
Puterea aceasta de care vorbim nu mai ține de cadrele Constituției, fiind ceva mai amplu și totodată mai greu de circumscris, dar uneori ceva cu atât mai eficient cu cât pare mai vag.
După doi ani de mandat, președintele Iohannis dă încă impresia că își testează limitele puterii. Alternanța dintre tăceri îndelungate și verbozități subite, dintre consimțire pasivă și dezaprobare agresivă, dintre timiditate și dezinvoltură exagerată, par semne că președintele nu are încă imaginea clară a spațiului în care se cuvine și în care poate să evolueze. Insuficienta transparență a acestei administrații Iohannis, observabilă cel puțin prin comparație cu primul mandat al lui Traian Băsescu, pare să fie și ea expresia nesiguranței. Ascunderea e o tactică bună dacă știi să folosești răgazul și prilejul, dar poate deveni și un viciu.
Un exemplu de tatonare a propriilor limite este chiar felul cum a formulat invitațiile la recepția oferită cu ocazia Zilei Naționale. Neinvitându-i pe unii lideri politici a intenționat să-i declaseze, dar nu este sigur că și-a atins scopul. Ba, ținând seama de reacțiile publice, am spune că efectul a fost contrar. Pentru ca o neinvitare la Palat să treacă drept o catastrofă socială ar trebui ca recepția cu pricina să se bucure de un prestigiu neegalat, să fie un moment de vârf al vieții politico-mondene de la sfârșit de an, să fie exact acel moment la care doamnele și domnii visează ca formă de consacrare socială. Dacă ar fi fost așa, fie și într-o mică măsură, Președintele ar fi avut într-adevăr la dispoziție un instrument puternic de acțiune publică.
Puterea aceasta de care vorbim nu mai ține de cadrele Constituției, fiind ceva mai amplu și totodată mai greu de circumscris dar uneori cu atât mai eficient cu cât pare mai vag. Natura ei este mai ușor perceptibilă dacă ne gândim la acei comentatori prestigioși ai faptului politic care își mobilizează autoritatea ca să promoveze anumite persoane sau, dimpotrivă să le descalifice. Ne referim la cei, rarisimi, care dețin cu adevărat această putere, pe care o utilizează de obicei subtil prin trimiteri razante sau prin aprobări care devin în context dezavuări în toată regula. Un astfel de om înțelege că puterea trebuie administrată cu maximă prudență, căci orice exces riscă să o ruineze și că ea constă mai mult în jocul tăcerilor și al aluziilor decât în susțineri explicite. Ceea ce este mai important este mereu o referire făcută în treacăt, ca din întâmplare, o judecată fulgurantă, o asociere indirectă favorabilă sau defavorabilă. Președintele a mizat probabil și el, prin jocul invitării și neinvitării, pe acest tip de putere, pe care, dacă va fi avut-o într-o oarecare măsură, a irosit-o printr-un exces de explicitare. În orice caz, versiunea ”președinte-monarh” prin opoziție cu ”președinte-jucător”, pe care o sugera cineva ca posibilitate la începutul mandatului, a fost epuizată.
Un alt exemplu pentru testarea limitelor este episodul cu Masa Tăcerii. Fotografia cu Președintele așezându-se ”suveran” pe unul dintre scaunele de piatră a fost apărată de oameni pricepuți în treburile artei care au pledat pentru o relație intimă cu obiectul artistic, cu atât mai mult cu cât Brâncuși însuși a recomandat acest lucru. Dar de data aceasta am asistat la o răstălmăcire ieșită dintr-un exces de bunăvoință. Căci între inhibiția neofitului și dezinvoltura inițiatului există mai multe trepte de raportare. E ca la teatru. Publicul recent tace încăpățânat și solemn chiar și atunci când actorul se străduiește, cu talent, să smulgă un hohot de râs, căci nu e civilizat ”să te dai în spectacol”. E mereu nevoie ca cineva să spargă gheața și să elibereze reacțiile firești. Există apoi ambianța total dezinhibată cu fluierături și tropăieli, care nu mai știe ce înseamnă tăcerea receptivă. Dar publicul bun de teatru e acela care știe să râdă și care știe să tacă, nu la un semn, ci pentru că înțelege logica intimă a spectacolului. Or, președintele nostru s-a purtat mai curând ca publicul din categoria a doua, a dezinhibaților care a învățat, nu-i așa, că interdicțiile sunt rele. Oamenii fini care i-au luat apărarea din motive de context politic, vor fi înțeles însă din postura corpului și din întreaga scenă că nu dorința de a se topi în spiritul lucrării îl va fi îndemnat să se așeze, ci mai curând un impuls stângaci de testare a propriei suveranități.
Adevărul este că puterea reală, cea care se exercită în fiece clipă nu este totuna cu cea descrisă în Constituție. Puterea aceasta poate fi mult mai mare, sau, dimpotrivă, mult mai mică, și tine de lucruri ce nu pot fi măsurate.
