Deutsche Welle: Guvernul nu se duce în Parlament, ci la camerele de comerţ străine

De ce Parlamentul este preocupat, periodic, în perioadele electorale, de creșterea salariilor? De ce invocă mereu, ”inoportun” și ”rebel” propria suveranitate, în ciuda recomandărilor pe care le fac Guvernul și alte foruri cu competențe economice? Se spune că deputații și senatorii sunt populiști, demagogi și că nu au simțul responsabilității, dar acestea sunt mai curând caracterizări polemice, care nu explică mare lucru.

Ca să înțelegem ce se întâmplă ar trebui în prealabil să vedem că societetea românească este caracterizată de o majoritate care depinde fie de stat, fie de marile afaceri cu capital străin (vest-european în mare parte) și că afacerile românești sunt de dimensiuni relativ mici și disipate, uneori depinzând ele însele de stat sau de mari firme străine. Asta explică de ce liberalismul românesc nu este câtuși de puțin o forță, căci el nu reprezintă oameni cu forță de decizie în societate, nici măcar atunci când alegătorii PNL ar fi persoane cu venituri foarte mari. Cei care au o viziune mai simplă și mai clară asupra faptelor sunt inevitabil doar marii antreprenori și tot ei sunt cei care pot indica o anumită direcție de urmat, nu doar în virtutea influenței, dar mai ales pentru că au o imagine de sus a societății și pentru că știu bine ce îi interesează.

Simplificând lucrurile în scopul clarității, vom observa că politica românească, în ceea ce are ea mai autentic, seamănă mai curând cu activitatea unui sindicat. Grupurile politice din Parlament presează cu unicul scop al majorării salariilor, căci acesta este mandatul cel mai importat de care deputații și senatorii se simt legați, indiferent de partidul din care fac parte. Câtă vreme proprietatea asupra marilor afaceri semnificative din România aparține unor companii occidentale, deputații și senatorii sunt, atât față de acestea, cât și față de stat, ca niște reprezentanți sindicali.

Guvernul, care este prins între obligațiile sale față de Buget și cele față de marile afaceri din România, nu mai dă seama  în fața Parlamentului și nu atât pentru că nu ar ști ce scrie în cărți despre puterile în stat, ci pentru că membrii Camerelor nu mai reprezintă o putere socială reală și nici nu mai au nici competența reală de a formula critici îndreptățite. Un simptom puternic este că declarațiile  cele mai semnificative nu mai sunt făcute la Camera Deputaților, ci în alte adunări ca, de exemplu, Camera de comerț româno-germană, acolo unde ministrul Economiei, Costin Borc, a vorbit deunăzi ca și cum ar fi vorbit în fața Parlamentului dintr-o altă perioadă istorică a României. Ministrul și-a exprimat nemulțumirea față de votul din Parlament privitor la creșterea salariilor și a anunțat că Guvernul intenționează să atace legea la Curtea Constituționlă (mediafax).

Dacă trecem peste susceptibilitățile noastre naționale și peste reprezentarea comună privind structura instituțională a puterii, vom observa că aceste camere de comerț sunt, de fapt, o veritabilă cameră a unui ”parlament” nerecunoscut ca atare și care exercită o autoritate reală asupra  Guvernului. Când are ceva important de spus, acolo se duce Guvernul, și nu în Parlament.

S-a remarcat că PNL face opoziție firavă sau că adesea votează la fel ca PSD  și asta pentru că, în mod esențial, ambele partide sunt ”de stânga”. Dacă în cazul majorării salariilor, liberalii se opun puțin de formă (de dragul lui Dacian Cioloș), ei au votat, în schimb, în chestiunea creditelor exact la fel ca PSD, adică împotriva băncilor. Cu siguranță că se găsesc în PNL oameni cu viziune de dreapta, dar nu e vorba de ceea ce gândesc oamenii când citesc un articol politic, ci de alegătorii pe care îi reprezintă și de care simt că depind în preajma alegerilor.

În fine, apare inevitabil și o proiecție externă, căci principala preocupare a diplomației românești (chiar și în cazul unui tratat de liber schimb ca CETA) nu este alta decât ridicarea barierelor pentru libera circulație a forței de muncă, adică o revendicare ”sindicală”. E o situație obiectivă care nu poate fi depășită câtă vreme structura economiei românești rămâne neschimbată.