Sentința Curții Supreme a SUA în chestiunea tarifelor ne poate bucura pe noi, europenii, pe moment, dar să fim sinceri: a fost doar o decizie care pretinde, subliminal, că a urmărit să prevină tirania pe termen lung. Și o poveste ca a noastră cu drobul de sare. L-au condamnat pe Donald J. Trump cu ficatul, nu cu creierul. Am studiat argumentele celor două părți și am ajuns la conzluzia că, juridic vorbind, fără a le face proces de intenție, judecătorii SUA au cântărit ca niște contabili învechiți. Au aplicat reguli adoptate în anii 60-70 pentru a proteja economia americană într-un context care diferă total de ce trăim acum. Dar: mergând pe logica lor, că doar în situații se urgență se poate recurge la o decizie de taxare cum a făcut Trump, deci președintele ar fi greșit, îmi vine în minte, chiar mă încurcă, John Locke. Cine este domnul? Un tip care i-a influențat pe Thomas Jefferson și „părinții fondatori” să scrie Declarația de Independență, Constituția SUA și restul documentelor fundamentale ale Americii. Locke înțelegea prin „prerogativă” puterea executivului de a acționa după cum consideră, pentru binele public, „chiar și împotriva literei legii” dacă este necesar, în situații de criză, afirmă europarlamentarul PNL/PPE Rareș Bogdan pe Facebook.
CE MAI SUSȚINE RARES BOGDAN:
Metodic, ca să priceapă toată lumea. Curtea Supremă a decis că tarifele impuse de președinte sunt neconstituționale și a argumentat astfel: Legea IEEPA (International Emergency Economic Powers Act) invocată de Trump îi dă puterea de a reglementa importurile în situații de urgență, dar asta nu include și impunerea de taxe vamale. Aici este discuția mare. Discuții ceva mai mici, dar tot argumentele Curții: puterea de a impune taxe aparține Congresului, lipsa precedentului și impactul vast al deciziei (zeci de miliarde de dolari).
Deci argumentul fatal a fost că deficitul comercial nu este o urgență națională așa cum a fost definită de IEEPA.
Prima chestiune care ne vine în minte când auzim „urgență” este atac, pandemie, urgan, nu? Ori deficitul, consideră Curtea, e o chestie cronică. Cu alte cuvinte: suntem cam proști, dar deoarece durează de ceva vreme, ne-am obișnuit. În trena acestui argument al Curții: SUA nu pierd bani, pentru că primesc bunuri și servicii, dolarii se întorc sub formă de investiții, dolarul e monedă de rezervă mondială, este exportat.
Nu contest, dar să facem ce a făcut Trump și să privim cifrele fără să comparăm mere cu pere. Un deficit de aproape un trilion pe an (recordul din 2022) la bunuri înseamnă locuri de muncă mai puține sau mai prost plătite. Șomaj. Când cumperi masiv de la alții, le imporți munca, le deschizi altora fabrici. Și le închizi pe ale tale. Sunt multe exemple. Când închizi o fabrică există un efect de multiplicare. Sunt alte afaceri care deserveau fabrica. Se închid și ele. Simplu? Simplu. Urât.
Pe urmă: dacă balanța e înclinată nu spre Germania, care e mai degrabă prietenă (Merkel a plecat), ci spre China, lucrurile devin dramatice. Vorbim aici de vulnerabilități critice. Tu trebuie să produci la tine în țară componente electronice, oțel, medicamente, pentru situații de conflict sau exact tensiuni diplomatice. Dacă asta nu e siguranță națională, nu știu ce e.
Rămânem la deficit. După cum se știe, acesta trebuie finanțat. Simplu: dacă America vinde mai puțin decât cumpără, ceilalți strâng dolari. Cu dolari, cumpără titluri americane. Așa ajunge China creditor important al guvernului SUA. Convenabil? Nu!! Și nu doar pentru că din taxele cetățenilor americani se achită dobânzi către entități statale străine. Care entități finanțează Rusia, să nu uităm.
Aceste argumente nu au fost acceptate de Curte. Motivele sunt ridicole. Curtea nu a negat validitatea lor, dar a rămas cramponată în proceduri. Ce a spus: „dacă orice problemă economică cronică” este declarată urgență, atunci președintele golește de conținut Congresul. Și mai simplu: arestați tot cartierul unde se ascunde un hoț mărunt!
Să fie limpede: SUA au acceptat decenii de bunuri ieftine, adică au cronicizat deficitul, iar acum efectul este că pătura de mijloc industrială a dispărut. Nu e un uragan, e o pandemie de prostie. Un transfer de putere pentru care a venit scadența.
Contraargumentele mele, pe scurt: dacă America nu produce oțel, microcipuri, aluminiu, deoarece a subvenționat importuri, este vulnerabilă. O catastrofă poate fi în slow-motion, adică poate fi prea târziu. Când s-a închis și ultima oțelărie, te vor întreba oamenii de ce n-ai acționat preventiv. Te vor da în judecată. Vei ajunge la Curtea Supremă. Unde, tot cu ficații, îți vor da în cap.
Să vedem ce mai înseamnă urgența. Nu va fi o rachetă lansată de pe cel mai modern portavion chinezesc, ci o agresiune economică gen dumping, manipulare valutară, furt de proprietate. Specialități chinezești. Dacă o țară vrea să îngenuncheze SUA cu balanța comercială, iar tu, Curte, nu consideri că este o urgență, înseamnă că tu, Curte, dezarmezi țara ta când ai în față adversari ce nu joacă după reguli.
Și mai există spiritul legii, nu doar litera ei! Argumentul Curții că problema aste prea amplă pentru a fi rezolvată de un singur om e neserios. Tocmai pentru că este crucială pentru suveranitatea SUA, comandantul suprem trebuie să poată interveni. Cum să subminezi tu, Curte Supremă, capacitatea SUA de a negocia de pe poziții puternice, când SUA s-au aflat într-un declin evident și au trebuit să reechilibreze balanța?
Apărăm statul de drept chiar dacă murim, zice Curtea Supremă. Păi ce facem, ne sinucidem? Anomaliile trebuie corectate de sistem, pentru că altfel, exact sistemul este problema. Sistemul știe, firește, ce înseamnă conceptul de Executive Stewardship, pentru că dreptul american îl consacră. Adică faptul că președintele nu este un administrator, un birocrat, un nene care verifică proceduri, ci garantul supraviețuirii SUA. Dar Curtea a ignorat spiritul legii, adică faptul că președintele are delegat un mandat pentru autoapărare economică. Ca să nu mai vorbim că legea nu a prevăzut în 1977 războiul hibrid.
Să vă arăt acum de ce acei 6 judecători care au votat blocarea tarifelor sunt foarte înguști: Curtea precizează că legea invocată de Trump spune că poți reglementa, dar nu prevede termenul „a taxa”. Nu trebuie să fii doctor în filosofie ca să realizezi că reglementarea este o activitate mai amplă, iar taxele un domeniu limitat, care poate fi inclus în activitatea de reglementare, chiar dacă nu este expresis verbis precizat. În limbaj mai savant, reglementarea este genul proxim, taxele sunt diferența specifică. Sau aritmetic: o mulțime inclusă într-o mulțime mai mare.
În legea IEEPA nu există cuvântul „tarif”, deși aceeași lege vorbește de atributul de a reglementa „orice formă de import”. Chiar atât de cusută cu ață albă este povestea.
Nemaivorbind de faptul că există situații când Curtea Supremă a dat președinților puteri enorme pentru intervenții militare doar deoarece au pronunțat „siguranță națională”. Acum, însă, cum miza este buzunarul cetățeanului, deci un potențial ca Trump să fie popular, Curtea se dă savantă și face în același timp pe proasta.
Unicul motiv este politic. Da, intrebarea care rămâne este validă: ce îl va împiedica pe viitor pe un președinte să declare drept urgentă orice temă? Păi atunci să nu mai facem alegeri căci costă, să nu mai mâncăm bomboane că ne cad dinții, să nu mai mergem cu mașina căci găurim planeta.
P.S. Make UE great again! Și noi putem!
UE și SUA, împreună, sunt cheia echilibrului acestei planete! Sunt soluția păcii. Unica.
