de Adriana Stoicescu, judecător
În 17 ianuarie nu o mai iubiţi ?
Dar în 3 mai ?
Fata asta bătută şi minţită, furată pe faţă şi dispreţuită, nu merită să fie iubită un an întreg ?
Doar o zi ?
România e victima violenţei domestice, cu un singur agresor, cel care ar trebui să o iubească şi să o protejeze.
Un an de umilinţe nu poate fi şters cu o zi de declaraţii pompoase şi fără fundament.
Dar, aşa suntem, nu ?
Maeştrii ai vorbelor, ai formelor fără fond, degrabă vărsători de sânge, preferabil de român.
Nu, voi nu o iubiţi, staţi liniştiţi.
Vă minţiţi şi o minţiţi frumos.
Dacă aţi iubi-o, nu ar fi străzile pline de gunoaie, apele pline de chimicale şi resturi.
Dacă aţi iubi-o, nu aţi sta nemişcaţi şi în linişte deplină în faţa tuturor celor care îşi bat joc de Crucea şi Pământul pentru care străbunicii voştri au murit.
În faţa celor care aşteaptă de la voi doar să o trădaţi şi să o vindeţi pe 30 de arginţi.
În faţa celor care vă dictează ce să gândiţi, ce să spuneţi, ce să cântaţi.
Dacă aţi iubi-o, aţi face tot ce depinde de voi să îi apăraţi pădurile, să îi protejaţi munţii, să îi redaţi strălucirea câmpiilor.
Dacă aţi iubi-o, nu ar mai fi nevoie să vă căciuliţi în stânga şi în dreapta să fiţi băgaţi în seamă de nişte neica nimeni care nu vor înţelege niciodată de ce naiba plâng moşii când aud „Treceţi batalioane române, Carpaţii”, iar muierile când ascultă „Noi suntem români”.
România nu e Ţara de o zi, ci de o viaţă.
E locul ăla pe care, chiar dacă pleci, nu l-ai părăsit, de fapt, niciodată.
E plânsul părinţilor tăi, când vii pentru o oră şi te întorci grăbit la sclavia zilnică, fără să priveşti în urmă, pentru că ai uitat de unde ai plecat….
E mirosul de dumincă la prânz, în care, parcă, toată strada face şniţele şi sarmale şi gogoşi.
E sunetul clopotelor din Dom care te îndeamnă să măreşti pasul…
E Lumina din Noaptea de Înviere şi lumânările care transformă cimitirele de Ziua morţilor în castele de lumină.
E cerul de la Bucura şi farul de la Sfântu.
România e întinderea aia de dragoste şi dor, de suferinţă după iubirile ce au pierit atât de repede, dar îndelung căutate.
România e poezia răsăritului la mare, şoapta apusului în pusta bănăţeană şi îmbrăţişarea lanului de grîu.
România nu poate fi o iubire de o zi, pentru că nu merită asta.
Noi, cu siguranţă, nu o merităm.
Pentru că noi suntem prea ocupaţi să ne urâm unii pe alţii.
Iar când noi ne urâm, pe EA o urâm….
Iubiţi-o şi azi şi mâine şi peste o lună !



