de Silvia Uscov, avocat
Decizia CCR nr. 297/2018 a fost publicată în M. Of. la data de 25.06.2018.
Curtea Constituțională a stabilit, în jurisprudența sa, că termenele care privesc desfășurarea raporturilor constituționale dintre autoritățile publice, în măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se calculează pe zile libere, acestea fiind termene de drept public, calculate pe zile calendaristice, fiind incluse în termen atât ziua în care el începe să curgă, cât și ziua în care se împlinește (a se vedea Decizia nr. 233 din 20 decembrie 1999 și Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010)
Conform art. 147 alin. 1 din Constituția României, „dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”
45 de zile de la data publicării Deciziei CCR nr. 297/2018 s-au împlinit la data de 08.08.2018.
Decizia CCR nr. 297/2018 spune în dispozitiv faptul că „soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul dispozițiilor art.155 alin.(1) din Codul penal, este neconstituțională”.
De asemenea, în considerente (nu în dispozitiv), dă îndrumări Parlamentului pentru legiferarea în cele 45 de zile, respectiv: „34. (…) Curtea constată că soluția legislativă anterioară, prevăzută la art.123 alin.1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat.”
Doar că CCR nu poate fi legiuitor pozitiv astfel încât să complinească pasivitatea Parlamentului, altfel ar intra în sfera competenței constituționale a acestuia. Prin urmare, deși a dat îndrumări în para. 34, acest lucru nu înseamnă că instanțele judecătorești puteau înlocui soluția legislativă neconstituțională direct cu cea menționată în para. 34.
Prin Decizia nr. 25/11.11.2019 ICCJ a respins ca inadmisibil RIL-ul promovat de PG al PICCJ și a reținut în considerente următoarele:
„Pe de altă parte, s-a reţinut că a sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea clarificării unei dispoziţii constatate, în parte, neconstituţională, pe motivul inexistenţei unei modificări legislative corespunzătoare în termenul de 45 de zile înseamnă a ignora limitele prerogativelor instanţei supreme, consacrate de art. 126 alin. (3) din Constituţie. În exercitarea competenţei sale constituţionale, Înalta Curte poate asigura doar interpretarea şi aplicarea unitară a unei norme juridice de către instanţele judecătoreşti, nicidecum modificarea sau completarea acelei norme juridice, cele din urmă constituind atribute exclusive ale legiuitorului— primar or delegat (Decizia nr. 24 din 8 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 869 din 20 noiembrie 2015; Decizia nr. 1 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 329 din 16 aprilie 2018, ambele ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).”
Prin urmare, ICCJ recunoaște faptul că, a interpreta că art. 155 alin. 1 Cod penal în sensul arătat în para. 34 din Decizia CCR nr. 297/2018, echivalează cu încălcarea competenței constituționale a legiuitorului.
Adică se exprimă în sensul precizat în comunicatul CCR, respectiv că „textul de lege rămas în vigoare – „cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea” – este un text incomplet și, prin urmare, inaplicabil”.
Regimul prescripției este unul de drept material substanțial (a se vedea Decizia CCR 511/12.12.2013) și, astfel, este legat de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, care impune cerințele privind previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea. În cazul încălcării acestor cerințe, avem o încălcare a art. 7 CEDO.
Dacă vă întrebați ce poate face CJUE pentru a salva dosarele în care a intervenit prescripția generală, avem lămuririle prevăzute în Hotărârea CJUE din 05.12.2017 (Taricco II):
„54 Din Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) reiese că, potrivit articolului 52 alineatul (3) din cartă, dreptul garantat la articolul 49 din aceasta are același înțeles și același domeniu de aplicare ca și dreptul garantat prin CEDO.
57 În al treilea rând, principiul neretroactivității legii penale se opune în special ca o instanță să poată, în cursul unei proceduri penale, fie să sancționeze penal un comportament care nu este interzis de o normă națională adoptată înainte de săvârșirea infracțiunii imputate, fie să agraveze regimul răspunderii penale a celor care au făcut obiectul unei astfel de proceduri (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 noiembrie 2016, Ognyanov, C‑554/14, EU:C:2016:835, punctele 62-64, precum și jurisprudența citată).
58 În această privință, astfel cum s‑a constatat la punctul 45 din prezenta hotărâre, cerințele privind previzibilitatea, precizia și neretroactivitatea, inerente principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, se aplică, în ordinea juridică italiană, și regimului de prescripție pentru infracțiuni în materie de TVA.”
Deci CJUE nu poate face nimic pentru că ar afecta principiul neretroactivității (nu că nu ar fi încercat, pentru că hotărârea de mai sus este pronunțată după ce Curtea Constituțională din Italia era pregătită să declare neconstituționalitatea legii de ratificare a Tratatului de la Lisabona după ce CJUE declarase printr-o hotărâre anterioară să nu se mai aplice regimul prescripției pentru infracțiunile ce afectează interesele financiare ale UE).