de Adriana Stoicescu, judecător, președintele Tribunalului Timiș
De prea mult timp ne amăgim că trăim.
Suntem actori într-o piesă de teatru absurd, jucată de amatori, cu trac, în faţa unui public imaginar
Într-o sală abandonată, cu scaune rupte şi dezmembrate.
Cortina cândva de un roşu aprins, azi este ferfeniţă, mâncată de molii.
Uşile se ţin cu greu în balamale, iar poarta de intrare, cândva impozantă, este ruginită.
O butaforie.
Asta este România azi.
Este greu să înţeleg, ca om crescut într-o altă lume, cum am putut ajunge aici.
O lume în care cartea a devenit cel mai aprig duşman.
Devenim o ţară în care cultul pentru gunoi cucereşte redută după redută.
Maldăre de cărţi aruncate, cu sete, când, pentru generaţia mea, cărţile erau tot: refugiu, liman, calea spre lumea pe care ne-o doream.
Cum cititul a devenit o ruşine, o îndeletnicire ridicolă, e lesne de înţeles că cei care azi ne ţin lecţii de morală nu realizează că omenirea se îndreptă spre un final nedemn.
Progresistulgleznuţegoale nu ştie, pentru că nu are de unde, că ceea ce face el a fost inventat demult.
Avântul lui, de a da jos tot ce nu înţelege sau tot ce urăşte, l-au avut şi comuniştii.
Din fundul unei lumi cândva elegante au apărut oamenii noi.
Proletcultiştii.
Ei doreau să formeze cultura proletară, sovietică, cea care respinge întreaga moştenire culturală a trecutului.
Ideile lor? Cultura veche nu este utilă poporului. Operele artistice urmau să fie inspirate numai din procesul de producţie reflectat simplist şi mai ales vulgar.
Nimic nou sub soare, deci. (Nici la asta măcar nu se pricep, să inventeze o forma nouă de pseudo viaţă..)
Diferenţa între ei? De formă.
Fondul este acelaşi.
Ura.
Imensă, profundă, împotriva a tot ce nu înţeleg. A tot ce arată altfel, gândeşte altfel.
Comuniştii inculţi, murdari, agresivi, dornici să răstoarne o lume pe care nu au avut-o niciodată, au perfecţionat un mecanism de represiune menit să distrugă tot ce li opune .
Lumea pe care ei nu o înţelegeau şi o urau era lumea oamenilor culţi, manieraţi, muncitori.
Lumea bunului simţ şi al respectului.
Lumea educaţiei.
Mai presus de orice, acum ca şi atunci, omul nou trăieşte pentru a-L urî pe Dumnezeu.
Pentru că şi ei au făcut la fel. Au închis întâi bisericile. Apoi le-au demolat.
Au închis preoţii. Apoi i-au ucis.
Au obligat o naţiune să se întoarcă cu spatele către Dumnezeu şi să privească doar spre viitorul luminos al unei lumi absurde şi ridicole, dacă nu ar fi fost clădită pe morţi.
Credeţi că omul modern poate inventa ceva?
Omul nou al comuniştilor a făcut deja totul. Cel de azi poate, cel mult, să adauge la crimă circumstanţe atenuante noi, adaptate internetului.
Ura faţă de Dumnezeu este motorul lumii noastre.
A voastre, de fapt.
Mă bucur că sunt muritoare.
Trag nădejde că voi petrece o parte din veşnicie cocoţată pe un nor, cu un pahar de vin de Miniş, povestind cu Petrică Pordea despre cum a pierdut Nole un meci cu un necunoscut… ascultând Adagio al lui Albinoni (da, ştiu, sunt elitistă).
În timpul acesta….omenirea, scăpată definitiv de povara Divinităţii, va fi cu adevărat fericită.
Sau?