În spatele fiecărei maşini electrice ”curate” se află un material numit cobalt. Şi în spatele cobaltului este Republica Democrată Congo, ceea ce face lucrurile extrem de sensibile, scrie Ziarul Financiar.
Cobaltul este un element critic în bateriile litiu-ion folosite la producţia maşinilor electrice. Astfel de baterii deja consumă 42% din cererea de metal, iar necesarul va exploda pe măsură ce lumea va trece de la benzină şi motorină la maşini electrice. Săptămâna trecută, Marea Britanie a urmat exemplul Franţei şi a anunţat că vânzarea maşinilor cu motoare pe combustie va fi interzisă începând din 2040. Curând, aproape oricine din părţile bogate ale lumii va putea conduce o maşină cu gândul că nu mai face rău planetei.
Totuşi, există o problemă majoră. Aproximativ 60% din producţia mondială de cobalt vine din Republica Democrată Congo, o ţară de mărimea Europei de Vest, şi cu probleme uriaşe. Unii analişti ai industriei estimează o creştere a necesarului de cobalt cu 30% până în 2030, iar mare parte din acesta va veni din Congo. Preţurile cobaltului s-au dublat numai anul trecut.
Mulţi s-ar gândi că locuitorii din Congo se vor bucura la ideea că vor câştiga atât de mult din export. Dar dacă istoria este o indicaţie pentru ce va urma, congolezii vor avea extrem de puţin de câştigat, iar cel mai probabil violenţele şi războiul civil va guverna şi va măcina economia, scrie Financial Times.
În Congo se poate găsi aproape orice element din tabelul periodic. Dar abundenţa nu a adus beneficii prea mari oamenilor. Un raport recent al Global Witness arată că 30% din impozitul plătit statului de companiile miniere între 2013 şi 2015, în jur de 750 de milioane de dolari, a dispărut pur şi simplu.
Un raport separat despre Joseph Kabila, preşedintele din Congo, a cărui familie domină 80 de linii de business, arată unde ar fi putut dispărea banii. În loc să beneficieze de vasta bogăţie minerală, congolezii sunt printre cei mai săraci oameni din lume, cu un venit per capita de aproximativ 800 de dolari.
Congo a avut parte de o serie de guvernări crude şi de războaie care au măcinat ţara, după ce a devenit colonia personală a regelui Leopold al II-lea al Belgiei, în 1885.
El a folosit congolezii ca sclavi, condamnând la moarte milioane de oameni şi tăind mâinile celor care nu se grăbeau să sărăcească ţara de bogăţiile naturale – în special cauciuc, folosit pentru anvelope în timpul primului boom auto, scrie Financial Times.
În 1960, Congo şi-a câştigat independenţa. Belgienii, francezii şi britanicii, sperând să obţină controlul minelor de cobalt şi cupru, au încercat fără succes să orchestreze secesiunea provinciei Katanga, extrem de bogată în minereuri.
Când seceiunea a eşuat, Vestul şi-a aruncat sprijinul în spatele lui Mobutu Sese Seko. În schimbul susţinerii acestuia, guvernul a ignorat excesele pe care acesta le făcea, care însemnau inclusiv jefuirea ţării.
După trei decenii, Mobutu a căzut. Dar politica elitei congoleze de a jefui cetăţenii de rând a rămas. Vestul a adus miliarde de dolari în încercări de menţinere a păcii şi ajutoare umanitare, timp în care companiile miniere au extras alte miliarde de dolari de aur, diamante, cobalt, cupru, şi alte metale.
Companii precum Apple, HP şi Samsung au început să facă eforturi să facă lumină în lanţul de aprovizionare cu metale provenite din surse problematice. Deşi este o soluţie posibilă, achiziţia din lanţuri de aprovizionare verificate este o soluţie extrem de costisitoare. Când legislaţia din SUA a intrat în vigoare în 2010, cerând companiilor să declare dacă grupuri violente profită de pe urma achiziţiei de minerale, mulţi au boicotat Congo ca furnizor, lăsând sute de mii de mineri fără job-uri.
