Fostul ministru grec de Finanţe Yanis Varoufakis scrie într-un contra-editorial publicat în ediţia de vineri a ziarului The Guardian că răspunsul la întrebarea de ce nu vor creditorii să restructureze datoria greacă „nu se află în economie, pentru că rezidă adânc în politica labirintică a Europei”, transmite Mediafax.
Grecia a devenit un stat insolvent în 2010, recunoaşte el, după care au apărut două opţiuni în vederea rămânerii în zona euro, şi anume opţiunea „sensibilă, pe care orice bancher decent ar recomanda-o – restructurarea datoriei şi reformarea economiei – şi cea toxică – oferirea unor noi împrumuturi unei entităţi falite, pretinzând că rămâne solventă”.
Europa a ales-o pe a doua, punând băncile franceze şi germane expuse datoriei publice greceşti „mai presus de viabilitatea socio-economică a Greciei”, denunţă fostul ministru, recunoscând că o restructurare ar fi implicat pierderi din partea bancherilor.
„Grijulii să evite să mărturisească în faţa parlamentarilor că cei care urmau să plătească din nou băncilor noi împrumuturi nesustenabile sunt contribuabilii, oficiali UE au prezentat insolvenţa statului grec ca pe o problemă de lipsă de lichidităţi şi au justificat «planul de salvare» drept «solidaritate» cu grecii”, acuză Varoufakis.
„Pentru a pune transferul cinic al pierderilor private iremediabile pe umerii contribuabililor, ca un exerciţiu de “tough love”, Greciei – ale cărei venituri naţionale s-au micşorat cu peste un sfert şi din care urmau să fie plătite noile şi vechile datorii – i-a fost impusă o fişă de austeritate. Este necesară expertiza matematică a unui puşti de opt ani ca să-ţi dai seama că acest proces nu se putea termina bine”, scrie el.
„Odată ce sordida operaţune a fost completă, Europa a obţinut automat alt motiv să refuze să discute restructurarea datoriei: acest lucru avea să afecteze buzunarele europenilor! Iar astfel au fost administrate doze tot mai mari de austeritate, în timp ce datoria creştea, obligându-i pe creditori să acorde împrumuturi şi mai mari, în schimbul unei austerităţi şi mai mari”, continuă el.
Varoufakis dezvăluie că Jeroen Dijsselbloem, preşedintele Eurogrupului, l-a vizitat în prima sa săptămână de mandat pentru a-l pune în faţa unei alegeri dure, şi anume fie să accepte „logica” planului de salvare şi să renunţe la orice solicitări de restructurare, fie acordul de împrumut „crapă – repercusiunile nerostite fiind că băncile greceşti aveau să fie condamnate”.
După cinci luni de negocieri se profila Grexitul, ieşirea Greciei din zona euro, scrie el.
„Ameninţarea unui Grexit a avut o istorie scurtă şi agitată”, scrie fostul ministru, evocând faptul că i-a băgat în sperieţi pe bancheri în 2010, dar şi în 2012, „când ministrul de Finanţe al Germaniei Wolfgang Schäuble a decis că costurile Grexitului erau o «investiţie» care merită, ca modalitate de disciplinare a Franţei şi celorlalţi”.
Atunci când Syriza a ajuns la putere, în ianuarie, „ca o confirmare a afirmaţiei noastre că «planul de salvare» nu avea nimic de a face cu salvarea Greciei (ci numai cu consolidarea Europei de Nord), o mare majoritate (a membrilor din cadrul) Eurogrupului – sub tutela lui Schäuble – a adoptat Grexitul fie ca rezultatul lor preferat, fie ca arma preferată împotriva Guvernului nostru”, continuă el.
Grecii se tem, pe bună dreptate de ieşirea din uniunea monetară, recunoaşte fostul ministru, evocând însă retragerea fără dificultate a lirei sterline din Mecanismului european al ratei de schimb în 1992. Dar, „din nefericire, Grecia nu are o monedă pe care să despartă de euro”, contină el, adăugând că ţara sa a adoptat euro. „o monedă străină integral administrată de către un creditor ostil restructurării datoriei nesustenabile”. „Pentru a ieşi (din zona euro), ar fi fost necesar să creăm o nouă monedă de la zero”, conchide Varoufakis
În opinia sa, acest sfârşit de săptămână reprezintă punctul culminant al negocierilor, în contextul în care Euclid Tsakalotos, succesorul său, „depune eforturi să pună boii înaintea carului”, adică „să convingă un Eurogrup ostil că restructurarea datoriei este o condiţie prealabilă a reformării Greciei cu succes, ci nu o recompensă ex-post a acesteia”.
„Guvernul nostru a fost ales să pună capăt acestei bucle nefericite; să ceară restructurarea şi să pună capăt austerităţii paralizante”, subliniază fostul ministru, adăugând că negocierile au ajuns în mult mediatizatul impas deoarece „creditorii continuă să respingă orice restructurare tangibilă a datoriei, insistând în acelaşi timp ca datoria noastră imposibil de plătit să fie plătită de cei mai slabi dintre greci, de copii lor şi de nepoţii lor”.
