Spiró György este unul din cei mai citiţi scriitori din Ungaria. Romanele şi piesele sale de teatru se bazează pe o documentaţie foarte amplă. Studiază – prin mijloacele specifice ale literaturii – fenomene sociale, descoperă personaje istorice complexe, caută în trecutul Europei Centrale şi de Est caractere perene.
Săptămâna trecută, cu ocazia prezentării ultimului său roman, „Diavolina”, la Oradea, a acordat un interviu pentru Redacţia Minorităţi a Radio România. În cele ce urmează, redăm câteva fragmente din acesta:
- Redactor: În romanele dvs. anterioare, ca Jégmadár (Pescăruş) sau Feleségverseny (Concurs de soţii), apar nişte previziuni despre viitorul Ungariei. Credeţi cu adevărat că statalitatea Ungariei este în pericol?
- Spiró: Statalitatea Ungariei este în pericol permanent de câteva sute de ani. Aceasta nu este o chestiune de viziune. Desigur, trebuie să facem distincţie între statalitatea unui stat feudal şi statalitatea unui stat naţional. (…) Ungaria, după reconciliere (cu Imperiul Habsburgic n.n.), în 1867, a obţinut o statalitate parţială, în sens modern, şi a devenit un stat naţional. Această construcţie s-a prăbuşit însă în Primul Război Mondial. În această zonă au apărut alte state cu pretenţia de a deveni state naţionale în sens modern. Ungaria a ieşit învinsă din Primul Război Mondial, iar aceste state au fost învingătoare. Totuşi, pe termen lung, probabil că nici ele nu pot fi câştigătoare. Statalitatea maghiară – în opinia mea – este un lucru absolut pozitiv şi existenţa sau inexistenţa ei este o problemă cardinală pentru mine. Statul naţional modern are o serie de funcţii de care statele anterioare – de exemplu, statele feudale – nu au dispus. Amintesc aici, printre altele, faptul că statul îi consideră pe cetăţenii săi egali şi că statul îşi apără pe cetăţenii, pe de o parte de inamici străini, pe de altă parte de ei înşişi. Această este o funcţie foarte importantă şi, acolo unde statul naţional a funcţionat sau funcţionează corect, aceste obligaţii statale sunt respectate.
Statalitatea statelor mici – acolo unde ea există – desigur că este periclitată tot timpul de marile puteri. Este evident că interesul propriu al statelor mici nu este interesul supraputerilor. Acestea au interesele lor proprii şi ori neglijează interesele statelor mici, ori încearcă să le influenţeze. Desigur, conceptele de statalitate şi independenţă le rostim împreună, dar independenţa totdeauna este relativă. Pentru că putem să vorbim despre autodeterminare şi atunci când, din punct de vedere economic, această autodeterminare este limitată. În situaţia în care pieţele sunt deschise şi un stat naţional mic nu poate să îşi reprezinte interesele economice independenţa lui este limitată. Este evident că statele naţionale mari, respectiv capitalul internaţional, domină oricum. Întrebarea este doar cât din aceasta va putea să valorifice pentru interesele proprii acel stat naţional despre care vorbim. (…).
În Ungaria, existenţa statalităţii formale nu este în pericol de mai mult timp. Chiar şi în regimul sovietic s-a avut grijă ca acele state est-europene, unde Uniunea Sovietică s-a întins în exces, să dispună de anumite funcţii ale statalităţii. După 1989 acest lucru este garantat şi prin tratate internaţionale. Deci, din acest punct de vedere, nu putem spune că am fi în pericol, dar este importantă nu numai existenţa, ci şi calitatea statului naţional. Calitatea statului naţional se poate măsura observând în ce măsură statul îi consideră maturi pe cetăţenii săi, în ce măsură se ocupă cu sănătatea lor, cu educaţia lor, în ce măsură este preocupat ca bunurile să fie distribuite cât de cât proporţional – nu neapărat absolut drept. Toate acestea sunt funcţii foarte importante ale statului naţional şi, din acest punct de vedere, nu sunt pe deplin mulţumit. Nemulţumirile mele nu se referă doar la Ungaria – noi, maghiarii, suntem tentaţi să nu prea ne uităm ce este în jurul nostru, în lume, dar, în general, cetăţenii est-europeni se uită doar la Occident sau la America, despre relaţiile actuale ale celorlalte state naţionale nu au cunoştinţe. Motivele sunt că nu cunosc limba, lipseşte interesul şi sunt prea ocupaţi cu propriile probleme. Dar toate acele probleme pe care eu le văd în Ungaria, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt prezente în toate ţările central şi est-europene. Constat că putem vorbi despre o problemă a sistemului. În acest sistem mondial, multinaţional-capitalist, în care Europa joacă un rol din ce în ce mai restrâns – şi din cauza puterilor externe care presează – foarte multe cuceriri ale civilizaţiei sunt în pericol. Noi, cei care trăim aici, încercăm să facem ce putem, dar observăm că suntem expuşi jocurilor unor forţe externe foarte puternice.
- Redactor: Azi este deja un truism să spunem că nu cel mai tare, cel mai deştept sau cel mai rapid supravieţuieşte, ci acela care reuşeşte să se adapteze mai bine. Cum aţi caracteriza adaptabilitatea elitei politice maghiare – şi acum nu mă gândesc doar la guvernul actual, ci la o întreaga perioadă de la începutul secolului trecut?
- Spiró: La nivel de experţi, s-a ştiut mereu ce se întâmplă prin lume. Problema este în ce măsură ei (decidenţii politici n.n.) i-au ascultat pe experţi sau ce forţă au avut specialiştii de a-şi impune rezultatele analizelor. Din acest punct de vedere, nu avem motive de mândrie, dar nu pot spune că alţii stau mai bine. (…) Deci este vorba despre un fenomen mondial: jos sunt specialişti foarte buni, chiar şi la palierele de mijloc mai sunt experţi buni, dar informaţiile lor nu sunt folosite, Decidenţii nu primesc sau nu iau în seamă sfaturile specialiştilor. Studiile ajung la ei prescurtat, golite de esenţă, iar ei, în lipsa informaţiilor esenţiale, nu iau decizii bune. (…) Aceasta este o constantă a lumii moderne.
Cei care decid – nu numai politicienii, pentru că sunt şi decidenţi economici – trăiesc în propriile lor sisteme de reguli care nu are mare legătură cu realitatea şi dau astfel de soluţii.
Redactor: Ervin Székely
Spiró György s-a născut la 4 aprilie 1946 la Budapesta. A absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Eötvös Lóránd din Budapesta (limba sârbo-croată şi rusă), în 1970, şi Institutul de Jurnalism, în 1972. A lucrat ca ziarist la secţia de politică externă a Radio Kossuth, a fost redactor al Editurii Corvina. Este cercetător al Institutului de Cercetări Europene al Academiei de Ştiinţe Ungare. Autor a peste 25 de volume (romane, piese de teatru, poezii, traduceri). Secţia de limba germană a Teatrului „Radu Stanca” din Sibiu a pus în scenă două piese de teatru scurte semnate de acest autor.
