Ceea ce se întâmplă în această perioadă de vară în școlile din Bugeac (actuala regiune Odesa, Ucraina) unde, alături de clase ucrainene, se mai păstrează, pe alocuri, și clase cu „limba moldovenească” de predare, nu poate fi nicidecum trecut cu vederea. Totuși, veștile care vin din aceste ultime insulițe ale cuvântului românesc din sudul Basarabiei se pare că nu mai interesează pe nimeni. Numai cine ține ochii închiși nu vede că autoritățile trec spornic cu șenilele asimilării peste multîncercata noastră comunitate, potrivit unei analize publicate pe blogurile Adevărul de Laborator de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică (LARICS).
În timp ce președinții Iohannis și Zelenski semnează Declarația Comună cu privire la integrarea euroatlantică a Ucrainei, în timp ce România și Republica Moldova sprijină necondiționat statul ucrainean în actualul conflict armat cu fostul „frate mai mare” de la răsărit, școlile și bisericile din comunitățile istorice românești sunt luate cu asalt, una câte una, de către autorități și diverse formațiuni paramilitare ucrainene, acestea părcă știind dinainte că Bucureștiul le va înghite pe toate. De, e război și nu-i frumos să deranjezi… Iar de una singură, comunitatea nu are forța necesară pentru a convinge Kievul să-și schimbe atitudinea, deloc euroatlantică, față de ea. În aceste condiții, Kievul nu se sinchisește deloc să atace în fel și chip comunitatea românească, creând într-un fel impresia că se află (și) într-un alt război, îndreptat împotriva identității românești. Toate acestea în timp ce zeci de etnici români, alături de ucraineni și reprezentanți ai altor etnii, își dau viața sau sunt răniți pe câmpul de luptă din estul țării, pentru integritatea și independența Ucrainei. Dacă dreptul de a muri pentru țară nu comportă cote sau procente, dreptul de a învăța în limba maternă ne este oferit în rate sau deloc. Până și ruga în biserici ne este tot mai strâmtorată, reproșându-ni-se uneori că n-am fi patrioți dacă ne rugăm lui Dumnezeu într-o altă limbă decât cea oficială.
Recent, unor biserici, inclusiv românești, din Cernăuți municipalitatea le-a adus la cunoștință că li se va lua terenul, dat odinioară în folosință permanentă, dispoziție netemeinică și nelegală pentru simplul motiv că un contract de folosință permanentă a terenului aferent unui lăcaș de cult nu poate fi reziliat abuziv, în mod unilateral, de primărie, la indicația politicului. Printr-o altă dispoziție (nr.1179/27.04.2023), municipalitatea cernăuțeană a anunțat că și Capela mitropoliților bucovineni din sectorul românesc al cimitirului „Horecea” (Cimitirul vechi al orașului), unde sunt înhumați primii șapte ierarhi ai Bucovinei, toți români, nu ne mai aparține. La data destrămării Uniunii Sovietice, capela se afla într-o stare deplorabilă, după o jumătate de secol de abandonare totală de către autorități și biserică. Ea a fost reparată pe banii enoriașilor, sub îndrumarea preoților români Mihai Ivasiuc și Cristofor Gabor. De mai bine de 30 de ani slujba de aici se ține în limba română, fapt deranjant pentru unii politicieni actuali. Ceva mai înainte, aceeași municipalitate ne-a anunțat că va scoate la licitație cca.200 de morminte din Cimitirul istoric din Cernăuți, cele mai multe din sectorul românesc, caz unic în istoria orașului. Presiunile la adresa preoțimii române și a enoriașilor români sunt la ordinea zilei. Iar acolo unde alte metode nu funcționează, se deschid dosare penale, de notorietate fiind cazul mitropolitului Longhin (Mihai Jar), Erou al Ucrainei, care a înfiat cca.400 de copii orfani bolnavi. Nerespectarea principiului libertății religioase, garantat de constituție și de legislația în vigoare, pare a fi la ordinea zilei. În timpul sovietelor am fost scoși cu forța din biserică, acum suntem băgați, tot cu forța, într-o anumită biserică, agreată de stat.
Dar să revenim la problema școlilor „moldovenești” din regiunea Odesa. Prin vocea unor directori, executori fideli ai circularelor verbale/telefonice trimise în școli de către diriguitorii învățământului din Reni și Odesa, la indicația patronilor ideologici, suntem anunțați, în șoaptă, că, începând cu data de 1 septembrie 2023, în școlile conduse de domniile lor, predarea în clasele „moldovenești” se va face în proporție de 80% în limba ucraineană. Acest abuz este motivat prin faptul că „limba moldovenească” nu se regăsește în lista limbilor oficiale UE. Dar Comisia de la Veneția s-a pronunțat clar că această „limbă”, folosită în școlile din regiunea Odesa sub denumirea de limba moldovenească, este asimilată limbii române și, prin urmare, este limbă oficială a UE. Cu toate acestea, urmând indicațiile prețioase ale șefilor, sfidând recomandările Comisiei de la Veneția, directorii celor 5 școli din satele Anadol/Dolinskoe, Cartal/Orlivka, Barta/Plavni, Satu Nou/ Novosilka și Frecăței/Limanskoe, circumscrise primăriei Reni din raionul Belgorod-Dnestrovsk, regiunea Odesa, se grăbesc să introducă de la 1 septembrie 2023 în procesul de învățământ, cu de la sine putere, cotele lingvistice de 80 %.
În perioada de după 2020, aceiași directorii au emis, tot fără temei legal, la comandă unică, fără acordul părinților și a profesorilor, ordine de trecere a școlilor la cotele de 20-60 % de predare în limba ucraineană. Aici a devenit tradiție luarea de decizii în lipsă totală de transparență. Fără să dea directive scrise, primăria Reni, având în spate Departamentul pentru Educație al Administrației de Stat din regiunea Odesa, constrânge școlile din subordine să treacă în totalitate la limba ucraineană de predare. Luarea de decizii arbitrare, în totală contradicție cu interesele comunității românești, dar și cu prevederile legale în vigoare, nu sunt o noutate. Dovadă e decizia din 17.09.2020 a fostului Consiliu local Sărata, regiunea Odesa, privind lichidarea școlilor „moldovenești” din satele Manjiu și Furatu, prin comasarea lor cu școala din Faraonovka, unde toate materiile sunt predate în limba ucraineană. Cine a luat această decizie nu a ținut cont nici de faptul că între aceste localități e o distanță de 20 km. Despre luarea acestei decizii n-au știut nici măcar directorii școlilor respective. Și nici părinții n-au fost anunțați. Doar intervenția instanței a readus situația la normalitate. Anterior, ceva analogic s-a întâmplat și cu școlile din trei sate din regiunea Cernăuți. Prin hotărârea arbitrară a Consiliului local Mămăliga, instituțiile cu limba română de predare din satele Bălcăuți, Stălinești și Nesvoia au fost lichidate și subordonate școlii generale din satul Mămăliga, care este aproape în totalitate ucrainizată. Norocul lor a fost că și această decizie a fost anulată prin judecată, reclamanții având câștig de cauză în toate cele trei instanțe ierarhice.
Din punctul nostru de vedere, asemenea acțiuni în forță vizând școlile cu limba română de predare din localitățile aflate în nordul și în sudul provinciei istorice Basarabia, revenite Ucrainei Sovietice după al Doilea război mondial (ne referim la localitățile din fostul raion Noua Suliță, regiunea Cernăuți, și la cele din fostul raion Reni, regiunea Odesa, ambele raioane aflându-se la confluența dinte cele trei țări vecine: Ucraina, România și R.Moldova), au (și) o explicație geopolitică: menținerea sub un control etnic riguros a unui teritoriu de frontieră ce face joncțiunea între cele trei state. În contextul politicilor de ucrainizare forțată a întregului sistem școlar românesc din Ucraina, aceste două spații și până la anul de cotitură 2014, dar mai cu seamă după acest an, au devenit ținta predilectă a unor măsuri și presiuni concentrice de asimilare etnică, atât pe verticală cât și pe orizontală. Și nu e deloc întâmplător că în toate primăriile fostului raion Noua Sulița, precum și în cele din fostul raion Reni, unde românii / moldovenii reprezintă cca.70% din totalul populației, nu există nici un responsabil de învățământ care să fie etnic român sau care să cunoască limba română.
Trecerea celor cinci școli din subordinea primăriei Reni la predarea în proporție de 80 % a materiilor școlare în limba ucraineană este în și mai mare măsură abuzivă după adoptarea, la 10 iunie 2023, de către Rada Supremă a Ucrainei, a Legii privind reglementarea unor probleme privind activitatea educațională în condițiile legii marțiale (nr.9332), lege prin care s-a suspendat până la 01 septembrie 2024 trecerea la procentele de predare a materiilor școlare în ucraineană pentru limbile oficiale ale UE. Amintim că data stabilită anterior de legiuitori era 01.09.2023.
Drept urmare a expertizării de către Comisia de la Veneția a Legii Educației, adoptată în 2017, Ucraina și-a asumat oficial obligația de a respecta Opinia Comisiei, iar art. 48 din documentul emis de Comisie specifică în mod expres „situația particulară a persoanelor care se identifică drept moldoveni, a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română, fiind astfel limbă oficială a UE (sublinierile ne aparțin)”.
Ministerul ucrainean de externe ne-a asigurat în repetate rânduri, în răspunsurile sale din 02.06.2021, 06.07.2021, 12.10.2021, că „Ucraina respectă Opinia Comisiei de la Veneția (Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept) privind reglementările Legii Educației din Ucraina din 5 septembrie 2017 privind folosirea limbii de stat, a limbilor minorităților naționale, precum și a altor limbi în educație”. Sesizat cu asemenea nereguli de trecere arbitrară la cotele lingvistice ucrainene în școlile cu predare în limba „moldovenească” (ca să folosim denumirea limbii agreate de minister), Ministerul Educației și Științei din Ucraina, pe motiv că limba moldovenească nu ar fi o limbă oficială a UE, ne-a îndrumat să lămurim situația consultând consiliile locale și directorii de școli care au și emis ordinele respective. Și tot așa, suntem nevoiți să ne tot învârtim într-un cerc vicios, bine dirijat din umbră „de cine trebuie”.
În comunicatul din 23.04.2021 al MAE al României scrie negru pe alb: „ministrul Aurescu a luat notă de asigurarea omologului său că Ministerul Educației din Ucraina a transmis deja instrucțiuni autorităților locale de a aplica aceste prevederi ale legislației ucrainene, inclusiv în regiunea Odesa”. Pe de altă parte, potrivit unui răspuns primit din partea Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei, Ministerul Afacerilor Externe și al Integrării Europene al Republicii Moldova a notificat oficial Ucraina, prin nota verbală nr. DB/3/220.1-3309 din 07.04.2021, că „întregul proces de învățământ din R.Moldova se desfășoară în limba română (exceptând procesul de învățământ în limbile minorităților), solicitându-se părții ucrainene ca în procesul de implementare a Legii Educației din Ucraina să se procedeze astfel încât școlilor cu «limba moldovenească» de predare să le fie acordate condiții și posibilități identice cu școlile în care procesul de învățământ se desfășoară în «limba română»”. Am încercat și noi să aflăm cine și ce dispoziții a dat în acest sens în regiunea Odesa, dar zadarnică ne-a fost încercarea. Mai mult, oficialii s-au arătat foarte deranjați de asemenea demersuri. Or, asemenea instrucțiuni nu doar că nu există, ci, așa cum arată faptele, de sus vin instrucțiuni spre a se acționa tocmai invers, în totală contradicție cu cele promise de Ministrul de Externe al Ucrainei și de Ministrul Educației din Ucraina. Și atunci, ce valoare mai au asigurările ministrului Kuleba date părții române că școlile cu „limba moldovenească” de predare din Ucraina vor fi tratate în mod identic cu cele în care procesul de învățământ se desfășoară în limba română?
În august 2020, majoritatea absolută a părinților din cam toate școlile din sudul Basarabiei au depus către directori cereri de substituire în procesul de învățământ a „limbii moldovenești” cu limba română. Dar niciuna din cereri nu a fost luată în seamă. De ce oare? Am fi prea naivi să credem că decizia de a nu da curs solicitării părinților le aparține doar directorilor. Autoritățile au schimbat din oficiu, în perioada anilor 1992-2000, de patru ori denumirea limbii de predare în școlile (așa-zis) „moldovenești” din Bugeac, fără să existe măcar o cerere în acest sens. Așa, dintr-un ambiț funcționăresc. Culmea e că nu s-a emis nicio dispoziție scrisă care să prevadă aceste modificări. Pentru ca situația să intre în normalitate, părinții și profesorii din 10 școli din Bugeac au apelat la instanța de judecată, spre a obliga Ministerul Educației și Științei al Ucrainei să recunoască denumirea corectă a limbii de predare în școli, care nu poate fi alta decât limba română, limbă oficială a UE. Cred că este un caz unic în Europa când pentru denumirea corectă a limbii s-a apelat la justiție. Procesul durează din anul 2021, fiind, la un moment dat, suspendat pe o anumită perioadă din cauza lichidării, prin decret prezidențial (!), a instanței de judecată. Nici cererea președintelui României, nici cele cinci solicitări ale MAE al României, nici solicitările MAE al R.Moldova, nici cererile scrise de părinții elevilor din aceste școli, nici punctele de vedere ale Academiei Române sau ale Academiei de Științe din R.Moldova, nici Hotărârea din 16 martie curent a Parlamentului de la Chișinău de a substitui sintagma de „limbă moldovenească” cu sintagma „limba română”, nici memoriile mediului asociativ din Ucraina, nici Opinia Comisiei de la Veneția nu constituie pentru Kiev argumente plauzibile spre a renunța, în sfârșit, la un produs al regimului totalitar: „limba moldovenească” diferită, chipurile, de limba română. Ce o mai fi și asta: orbire politică sau interese similare intereselor fostului regimul totalitar sovietic de a fragmenta o comunitate etnică? Pentru actuala clasă politică ucraineană există o singură argumentare a faptului că „limba moldovenească” există: argumentarea stalinistă, pe care ea și-a însușit-o tacit, fără să-i spună pe nume. În acest sens, punctul de vedere al președintelui Asociației moldovenilor din Ucraina, agronom de profesie, prevalează asupra oricăror altor argumente. Sigur, nu avem de-a face doar cu „punctul de vedere” al lui Fetescu, acesta fiind doar un instrument în mâinile autorităților. În toți anii ei de existență, Asociația moldovenilor din Ucraina, condusă cu „onor” de acest domn din Odesa, n-a schițat nici cea mai mică nemulțumire legată de dispariția aproape totală a școlilor „moldovenești” din sudul Basarabiei. Pentru domnia sa e mai important să lupte împotriva… limbii române, decât să o apere, chiar și sub denumirea improprie de „limbă moldovenească”, de pericolul eminent al dispariției totale. Pentru asemenea merite deosebite, înfocatul luptător pentru menținerea și promovarea ideii staliniste de „limbă moldovenească” în Ucraina putea oare să nu fie răsplătit cu funcții grase în aparatul de conducere al regiunii? Că doar pentru care alte merite deosebite putea fi promovat în funcția de viceguvernator al regiunii Odesa, funcție pe care a deținut-o o bună perioadă de timp? Cum altfel trebuie înțeles decât o diversiune ideologică inspirată din arsenalul regimului totalitar faptul că, în vara anului 2021 Consiliul regional Odesa înființează Centrul regional pentru cultură moldovenească, finanțat de stat, înregistrat în plin război, în luna mai 2022, în Satu Nou, raionul Reni ? Centrul este condus de Margareta Babără, soția lui Valeriu Babără, fost milițian sovietic. Care sunt obiectivele reale ale acestui centru în condițiile în care toate școlile din cadrul primăriei Reni sunt campioane la dezicerea de la limba de predare „moldovenească”, iar Centrul tace mâlc ? Dispariția a 20 de școli cu „limba moldovenească” de predare, din cele 21 existente în regiunea Odesa după destrămarea URSS n-a constituit niciodată un motiv de îngrijorare nici pentru Fetescu, nici pentru Babără.
Este greu de înțeles de ce românii moldoveni din R.Moldova, dar și din regiunea Cernăuți vorbesc și învață în limba română, iar cei din regiunea Odesa – în „limba moldovenească”. Așa cum e la fel de greu de înțeles de ce Ucraina merge la braț cu Federația Rusă (declarată de Rada Supremă stat terorist și agresor) în promovarea unei limbi inventate. Rusia promovează cu osârdie bolșevică „limba moldovenească” în regiunea separatistă transnistreană, iar Ucraina o cocolește în regiunea Odesa ca pe un scump odor moștenit de la sovietici. Dar o cocolește nu în raioanele care i-au revenit în 1940 de la RASS Moldovenească (Moldova transnistreană), unde „limba moldovenească” a și dispărut între timp în școlile din fostele raioane cu sate de moldoveni (Bârzula, Balta, Nani/Ananiev, Valea Hoțului ș.a.), ci în raioanele din Basarabia istorică (Ismail, Reni, Sarata, Cetatea Albă, Chilia). Foarte pe scurt, în acest context și pe cât se poate de legitim, ne întrebăm: oare limba ucrainenilor din R.Moldova și România este diferită de limba ucraineană din Ucraina? Are cumva o altă denumire, promovată politic de autoritățile din cele două țări ? Oare tolerarea de către fosta conducere de la Kiev a implicării sutelor de combatanți ucraineni, de partea separatiștilor de la Tiraspol, în conflictul militar din 1992, împotriva unui stat independent ca R.Moldova n-ar trebui să fie privită de către noua conducere proeuropeană și proeuroatlantică a țării drept o lecție dură a modului cum nu se cuvine să procedeze în relațiile cu un stat vecin? În noile condiții, nu există niciun motiv care să justifice încercarea de a înscrie o nouă pagină dezonorantă în relația cu spațiul românesc, de data aceasta prin promovarea cu orice preț a iluzoriului idiom inventat de imperialismul rusesc și numit „limba moldovenească”. Nu acesta ar trebui să fie răspunsul Kievului la atitudinea de solidaritate deplină și necondiționată a Bucureștiului și Chișinăului în condițiile războiului de azi !
Drept urmare a adoptării de către legislativul de la Chișinău a Legii pentru implementarea considerentelor unor hotărâri ale Curții Constituționale, Consiliul Național al Românilor din Ucraina (CNRU) a adresat recent un memoriu președintelui Zelenski și Guvernului Ucrainei, solicitând renunțarea oficială la sintagma „limba moldovenească” în denumirea oficială a limbii materne a românilor/moldovenilor din Ucraina, aducând toate argumentele științifice necesare. Din păcate, răspunsurile primite, atât din partea MAE, a Ministerului Educației și Științei din Ucraina, precum și a Serviciului de Stat al Ucrainei pentru Etnopolitici și Libertatea de Conștiință nu sunt cele pe care le așteaptă o comunitate etnică și două state vecine. Se vede că decomunizarea, pentru care Parlamentul ucrainean a adoptat o lege specială, este selectivă: doar pentru unii și doar dacă satisface interesele clasei politice. E grea moștenirea stalinistă… Pentru a diviza o comunitate sunt bune orice metode. E adevărat că, retorica MAE al Ucrainei privind subiectul respectiv s-a schimbat între timp. La o solicitare anterioară a CNRU, MAE răspunde că “potrivit Ministerului Afacerilor Externe, în condițiile agresiunii militare pe scară largă a Rusiei împotriva Ucrainei, problema renunțării la utilizarea termenului «limba moldovenească»ar putea fi folosită de agresor pentru a incita la vrajbă interetnică în țara noastră” (răspunsul din 31.08.2022). CNRU a revenit cu o nouă solicitare, la care MAE răspunde că Ucraina respectă Opinia Comisiei de la Veneția (Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept) vizavi de prevederile Legii Educației din Ucraina din 05.09.2017 privind folosirea limbii de stat, a limbilor minorităților naționale, precum și a altor limbi în educație, inclusiv prevederile pct.48 din Opinie privind „situația particulară a persoanelor care se identifică drept moldoveni, a căror limbă este aceeași cu limba vorbită de minoritatea română, fiind astfel limbă oficială a UE”. Dar în loc să tragă o concluzie care să se înscrie în logica celor înșirate mai sus, Ministerul o dă tot pe a lui: „în opinia MAE, cele expuse în memoriul dumneavoastră ar putea fi examinate în cadrul acțiunilor Serviciului de Stat al Ucrainei pentru Etnopolitici și Libertatea de Conștiință, în contextul optimizării procesului de implementare a reglementărilor Legii Ucrainei privind minoritățile (comunitățile) naționale din Ucraina” (răspunsul către CNRU din 29.05.2023). Iar Serviciului de Stat al Ucrainei pentru Etnopolitici și Libertatea de Conștiință ne sugerează să așteptăm un nou recensământ, să mai vedem ce-i de făcut cu „moldoveneasca”. Acrobații frazeologice, în loc de renunțare la vechile teorii de sorginte stalinistă.
Ministerul Educației și Științei din Ucraina își vede în continuare de treabă. Prin ordinul nr.254/08.03.2023, Ministerul recomandă școlilor din regiunea Odesa aceleași manuale de limba moldovenească, clasa a 6-a (autori Fetescu L. I., (nimeni alta decât soția liderului moldovenist Anatolii Fetescu) și Chiosea V. V.), și aceleași manuale de literatură moldovenească și universală, curs integrat pentru clasa a 6-a, de aceiași autori. Iar prin ordinul nr.276/15.03.2023 privind aprobarea regulamentului de admitere la studii superioare în anul 2023, ministerul aprobă specializarea „limba și literatura română/moldovenească”. Astfel, pentru conaționalii noștri trăitori în regiunea Odesa rămâne valabilă interdicția de a învăța în limba română, de a folosi manuale în limba română, de a participa la olimpiadele de limba română, de a frecventa cursurile de perfecționare a profesorilor de română. Încercările timide ale unor directori de a substitui în statutul școlii “limba moldovenească” cu limba română s-au soldat cu „discuții confidențiale” și cu vizite inopinate ale reprezentanților unei structuri de forță.
În paralel, sub pretextul optimizării, sunt comasate nu numai școlile românești cu cele ucrainene, în cadrul aceleiași unități administrativ-teritoriale, dar și clasele “moldovenești” cu cele ucrainene în cadrul aceleiași școli. Astfel, la școala din Cartal/Orlivka, clasa a 8-A (moldovenească) urmează să fie comasată cu clasa a 8-B (ucraineană), iar clasa a 11-A (moldovenească) va fi comasată cu clasa a 11-B (ucraineană). În cele două clase formate prin comasare, materiile școlare se vor preda exclusiv în limba ucraineană. În mod similar, începând cu anul 2019, la școala din Hagi-Curda/Comâșivca, clasele paralele a 10-a și a 11-a, cu limbile de predare ucraineană, respectiv “moldovenească”, anual se comasează într-o singură clasă, evident, ucraineană. La școala din Vancicăuți, regiunea Cernăuți, sat românesc, primăria a anunțat că pentru noul an de învățământ 2023/2024 „n-are bani” pentru clasa I-a românească, toți părinții fiind constrânși să depună cereri doar pentru clasa I-a ucraineană. Drept urmare, toate aceste comasări și „optimizări” se fac în avantajul exclusiv al claselor cu limba ucraineană de predare, contrar voinței multor părinți și a majorității pedagogilor. Nu cunoaștem niciun caz în care din comasarea claselor cu limba română de predare cu cele în care se predă în ucraineană să rezulte clase cu limba română de predare. Sub pretextul bugetului precar, în satele românești din sudul Basarabiei, în anul de învățământ 2023/2024 sunt pe cale de dispariție majoritatea claselor întâi cu limba maternă de predare. Dacă există careva reproșuri din partea autorităților către directorii de școli, acestea sunt îndreptate într-o singură direcție: de ce-ar mai există în școli clase paralele românești ? Numai că argumentul bugetului precar funcționează doar pentru clasele paralele cu limba română de predare. Iar mecanismul lichidării acestora e simplu: pentru început se deschid, mai mult sau mai puțin forțat, clase cu limba ucraineană de predare (chiar și cu câțiva elevi), după care bugetul, evident, nu mai permite și funcționarea claselor românești. Și tot așa până la dispariția totală a acestor clase.
Obligațiile interne și internaționale ale Ucrainei de a se abține de la politici și practici de asimilare a persoanelor care aparțin minorităților (comunităților) naționale împotriva voinței acestora, precum și de a-i proteja pe minoritari de la orice acțiuni care au ca scop o asemenea asimilare, rămân, după cum se vede, literă moartă. În practică, așa cum ne demonstrează realitățile, se procedează tocmai invers.
Ignorarea Constituției, a prevederilor internaționale, și chiar a promisiunilor reprezentanților statului ucrainean de a fi de bună credință în asigurarea drepturilor lingvistice ale minorităților naționale pune sub semnul întrebării adevăratele intenții ale Kievului în general și față de comunitatea istorică românească din Ucraina, în special. Decodarea acestor intenții e pe cât se poate de simplă: asimilarea forțată și cât mai rapidă. De altfel, recenta declarație a vicepremierului ucrainean, Olga Stefanișina, precum că „opinia negativă a Comisiei de la Veneția privind legea minorităților naționale nu va influența atitudinea liderilor Uniunii Europene față de mișcarea Ucrainei către UE” este exemplificativă. Nici mai mult, nici mai puțin, facem ce vrem. Nu mai vorbim de Declarația drepturilor naționalităților din Ucraina, adoptată de Rada Supremă la 01.11.1991 (în preajma referendumului pentru independență), litera și spiritul căreia au fost fost anulate prin multitudinea de acțiuni ulterioare care au avut un obiectiv contrar.
În timp ce noi discutăm despre una-alta, autoritățile ucrainene nu se sfiesc să pună în aplicare întregul arsenal al sistemului puterii pentru a asfixia cât se poate de tare și cât mai rapid educația în limba română din Ucraina. Din cele cca. 130 de școli cu limba română de predare din Ucraina în perioada sovietică au mai rămas vreo 60, iar după aplicarea art.7 din noua Legea a Educației și acestea vor fi lichidate. Metodele sunt cunoscute, dar nu strică să le mai amintim o dată: fidelizarea directorilor, nerenunțarea la sintagma „limba moldovenească” care desemnează o limbă inventată de sovietici în scopuri geopolitice, promovarea acestei limbi cu aceeași îndârjire cu care o face Rusia în Transnistria ocupată, comasarea claselor românești cu clase ucrainene, interzicerea în școlile din Bugeac a manualelor în limba română, scoaterea literaturii în limba română din biblioteci, crearea de avantaje evidente pentru clasele cu limba ucraineană de predare comparativ cu clasele în care predarea se desfășoară în limba română, lipsa acută a cadrelor didactice care pot preda în limba română, intimidarea profesorilor/persoanelor care pledează pentru păstrarea limbii române în predarea materiilor școlare, persecutarea acestora de către reprezentanții structurilor de forță, etc. La toate acestea se mai adaogă și promovarea cu sârg și spor a doctrinei staliniste a „minorității moldovenești” diferite de minoritatea română, doctrină care se încadrează de minune în politicile asimilaționiste cu care se confruntă tot mai acut comunitatea istorică românească din Ucraina.
Mai nou, unii profesori din regiunea Odesa, care au participat la Festivalul românilor de pretutindeni (București, 25-28.05.2023) au fost admonestați pentru faptul de a fi luat parte la o manifestare a „românilor”.
Cât despre politicile promovate de România și Rep. Moldova față de minoritatea ucraineană, acestea, pe lângă faptul că respectă cu strictețe constituția și normele internaționale în domeniu, sunt și foarte generoase cu această comunitate, ca de altfel și cu toate celelalte comunități etnice. Numărul de școli și grădinițe cu limba ucraineană de educație este într-o continuă creștere, atât în R.Moldova, cât și România. Cum sunt tratați refugiații ucraineni, știe toată lumea. Realizarea unui studiu comparativ al situației actuale a comunității românești din Ucraina, pe de o parte, și a comunităților etnice ucrainene din România și R.Moldova, pe de altă parte, se impune cu celeritate, pentru a demonstra care este starea reală a și modul în care cele trei țări vecine înțeleg să-și protejeze minoritățile naționale și să le asigure dezvoltarea lor liberă și prosperă.
Deocamdată însă ne întrebăm, uluiți de ce se întâmplă, cum de s-a ajuns la asemenea abordări, total diferite, în problema comunităților etnice, când bunăvoința unora este răsplătită prin rea-voință din partea altora?
Identificarea unor soluții echitabile, cu adevărat europene, pentru toate aceste probleme nu mai poate fi amânată. În joc sunt și interesele a mii de copii, care n-au nicio vină că sunt de o altă etnie decât cea titulară. Iar ambițiile false ale unor politicieni vremelnici nu justifică traumele identitare ale unei întregi comunități.
Dr. Eugen PATRAȘ, vicepreședinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți (Articol publicat pe blogurile Adevărul de LARICS)
