Născut în satul Fântâna Domnească din județul Mehedinți, Ilie Rădulescu a fost rapid recrutat în organizațiile de tineret controlate de comuniști. A urmat cursurile Școlii „A. A. Jdanov” între 1951 și 1953, tot acolo și-a făcut prima parte din ceea ce, după modelul sovietic, se numea aspirantură. Pentru întregirea educației sale partinice, a mai făcut și Școala „Ștefan Gheorghiu”, celălalt creuzet pedagogic destinat cadrelor partidului. Fostul lăcătuș se transformase într-o stea urcătoare a aparatului ideologic, fusese de-acum remarcat de către viitorii protectori, Leonte Răutu și Paul Niculescu-Mizil. Intrase în PCR foarte devreme, în 1945. Lucrase, ca politruc, în cadrul Diviziei „Tudor Vladimirescu”, scria politologul Vladimir Tismăneanu într-un text acum câțiva ani pentru Radio Europa Liberă.
CE MAI SCRIA TISMĂNEANU DESPRE ILIE RĂDULESCU:
A intrat în redacția revistei teoretice și politice a PMR, lunarul „Lupta de clasă”, a devenit unul dintre valeții lui Ștefan Voicu, jurnalist ilegalist cu mare trecere pe lângă membrii Biroului Politic, specialist în falsificarea istoriei și în minciuni debitate cu un perfect sânge rece. În scurt timp, Ilie Rădulescu era numit redactor-șef adjunct al acestei publicații care ar merita un studiu de sine stătător. Alături de Nicolae Corbu și Constantin Mitea de la „Scînteia”, de Dumitru Popescu (pe atunci vicepreședintele Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă), sub supravegherea lui Niculescu-Mizil și a lui Ștefan Voicu, Rădulescu a făcut parte din colectivele de scriere a discursurilor lui Gheorghiu-Dej și ale altor magnați ai partidului. Era un specialist redutabil în practicarea ad nauseam a limbii de lemn. Scria editoriale apologetice cu ușurința cu care alții beau apă. Panglicile îi ieșeau pe gură spontan, cu fervoare și incontinent.
Recomandat de Mizil, Ilie Rădulescu a fost unul dintre favoriții lui Nicolae Ceaușescu atunci când, după moartea lui Dej, a avut loc întinerirea (și românizarea completă) a aparatelor ideologice. A lucrat mână-n mână cu Ion Iliescu în cadrul Secției de Propagandă în perioada 1969-1971, când Iliescu era secretar al CC al PCR. La Plenara din noiembrie 1971, Iliescu, Rădulescu și oamenii lor (Constantin Vlad, Mihail Bujor Sion și Gheorghe Badrus) au fost criticați de Ceaușescu pentru „intelectualism”. Rotațiile permenente, o adevărată fixație a lui Ceaușescu, l-au plimbat pe Ilie Rădulescu prin tot felul de funcții, dar a revenit, în 1979, la conducerea crucialei Secții de Propagandă. Și-a văzut visul cu ochii – a ajuns secretar al CC.
Era servil, pomădat si parfumat, trepăduș de Curte Nouă, vorba Monicăi Lovinescu, cu un zâmbet bonom de tip Iliescu lipit ca un plasture pe buze, se strecura cu agilitate pe coridoarele mereu primejdioase și alunecătoare ale puterii. Știa să intre în grațiile mai marilor, evita ostentația. În această privință, se asemăna cu amicul său Mihai Dulea, politrucul sinistru, dar cu masca benignă, de la Consiliul Culturii și Educației Socialiste. În ultimii ani ai regimului, după 1984, a condus Direcția de Cultură și Presă din Ministerul de Externe (informații biografice despre el, în Florica Dobre, coord., Membrii C.C. al P.C.R. 1945-1989. Dicționar, București, Editura enciclopedică, 2004, pp. 506-507). Fără cameleonii vigilenți de tip Ilie Rădulescu, regimul nu și-ar fi putut pune în practică țelurile de deformare a personalității umane, de desfigurare a conștiințelor, de strivire a demnității umane.
