de Elena Radu, avocat
Supremația dreptului Uniunii Europene în fața dreptului național – nu a fost ”aprobată” de cetățenii României, iar autoritatea judecătorească nu are nicio atribuție îngarantarea aducerii la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile acquisului comunitar (art. 148 alin. (4) din Constituție fiind neconstituțional)
La 22 februarie 2022 Curtea de Justiție a Uniunii Europene iar a aruncat la gunoi deciziile CCR.
Bineînțeles, tot într-o cauză care viza mult discutata SIIJ (și implicit lupta politică din România pe ciolanul numit justiție).
Ce a zis CJUE?
Mai pe scurt, CCR nu mai contează. Partea din Constituția României cu rolul CCR și obligativitatea deciziilor ei, la fel. Se poate crea haos în justiția română pentru că judecători pot să zică că știu ei mai bine decât CCR cum stă treaba și dau o interpretare ”după cum le place” dreptului uniunii europene. (Am văzut în dosarul lui Elenei Udrea cum nu mai contează pentru ICCJ deciziile CCR).
Și mai pe scurt: uitați de Constituția României!
Pentru a ajunge la această fabuloasă interpretare (ca și în trecut) CJUE a pornit de la următorul raționament:
Articolul 148 alineatele (2) și (4) din Constituția României prevede:
„(2) Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
(4) Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).”
”48. Astfel, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie repus în discuție. În plus, Curtea a subliniat că forța executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul în funcție de legile interne ulterioare, în caz contrar existând riscul ca realizarea scopurilor Tratatului CEE să fie pusă în pericol, și nici nu poate da naștere unei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de acest tratat (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 246).
49 Aceste caracteristici esențiale ale ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării care îi este datorată au fost de altfel confirmate de ratificarea, fără rezerve, a tratatelor de modificare a Tratatului CEE și în special a Tratatului de la Lisabona. Astfel, cu ocazia adoptării acestui tratat, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre a ținut să amintească în mod expres, în Declarația nr. 17 cu privire la supremație, anexată la actul final al Conferinței Interguvernamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona (JO 2012, C 326, p. 346), că, „în conformitate cu jurisprudența constantă a [Curții], tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de [această jurisprudență]” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 248).”
Deci, CJUE ne spune că prin tratatele de modificare a Tratatului CEE și a Tratatului de la Lisabona, respectiv prin Declarația nr. 17 anexa la Tratatul de la Lisabona, ratificat de România fără rezerve, s-a statuat supremația dreptului uniunii europene în fața dreptului național.
Bine, bine, dar avem o mică problemă.
În actul de aderare nu scrie asta, iar cetățenii români nu au fost de acord, prin referendum, să cedeze suveranitatea sub acest aspect.
Cronologic, lucrurile au stat așa:
1) În anul 2003, Tratatele Uniunii Europene aveau un anumit conținut.
2) La data de 17.03.2003 s-a depus la Camera Deputaților o propunere legislativă de revizuire a Constituției României.
3) Prin Încheierea din 8 aprilie 2003 Plenul Curţii Constituţionale a dispus declanşarea procedurii jurisdicţionale privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, depusa la Curte de preşedintele Camerei Deputaţilor, împreună cu tabelele cuprinzând semnăturile a 233 de deputaţi şi 94 de senatori, şi cu avizul Consiliului Legislativ.
4) La 16 aprilie 2003 CCR a pronunțat Decizia nr. 148 privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei României.
Prin această Decizie CCR a analizat, printre altele îndeplinirea condiţiilor constituţionale pentru integrarea României în Uniunea Europeană şi pentru aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord și a constatat:
a) în privința aderării României la UE:
”Prin actele de transfer al unor atribuţii către structurile uniunii europene, acestea nu dobândesc, prin inzestrare, o „supracompetenta”, o suveranitate proprie.
În realitate, statele membre ale Uniunii Europene au decis sa exercite în comun anumite atribuţii care, în mod tradiţional, ţin de domeniul suveranităţii naţionale.”
”Suveranitatea statului, ca trăsătură peremptorie a acestuia, Curtea observă că ea nu intră sub incidenţa art. 148 din Constituţie, care stabileşte limitele revizuirii Constituţiei, în schimb intra sub aceasta incidenţa caracterul independent al statului român.”
” Independenta este o dimensiune intrinseca a suveranităţii naţionale, chiar dacă este consacrată de sine statator în Constituţie.
În esenta, independenta are în vedere dimensiunea exterioară a suveranităţii naţionale, conferind statului deplina libertate de manifestare în relaţiile internaţionale.
Sub acest aspect este evident ca aderarea la structurile euroatlantice se va face în temeiul exprimarii independente a voinţei statului român, nefiind vorba de o manifestare de voinţa impusa de o entitate exterioară României.”
”Consecinţa aderării pleacă de la faptul ca statele membre ale Uniunii Europene au înţeles sa situeze acquisul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea – pe o poziţie intermediara între Constituție şi celelalte legi, atunci când este vorba de acte normative europene obligatorii.”
”Prevederile alin. (4) al art. 145^1 stabilesc competenţa Preşedintelui României, a Parlamentului şi a Guvernului de a garanta îndeplinirea obligațiilor rezultate din actele de aderare şi a transpunerii în practica a prevederilor constitutive ale Uniunii Europene şi ale reglementărilor obligatorii derivate din acestea.” (NU și autorității judecătorești)
b) în privința aderării României la NATO:
A constatat că ” NATO este o organizaţie politico-militară în exclusivitate, fără vreun rol juridic în viaţa cetăţenilor statelor părţi”.
NATO nu are nici o competenţa de a emite reglementări cu caracter obligatoriu pentru cetăţenii statelor părţi.
5) Cele două camere ale Parlamentului României au adoptat Propunere legislativă de revizuire a Constituţiei României (înregistrată la Camera Deputaților sub nr. Pl nr. 227/2003, iar la Senat sub nr. L297/2003).
În cadrul procedurii legislative, cele două camere au făcut modificări la propunerea legislativă inițială, punând-o în acord cu observațiile CCR din Decizia nr. 148/2003.
Însă, au modificat și dispozițiile art. 145^1 (actual 148 din Constituție) alin. (4) față de forma inițială supusă analizei CCR introducând și autoritatea judecătorească printre cei care garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării la UE și din prevederile acquisului comunitar.
Astfel, în Legea de revizuire a Constituției adoptată de Parlamentul României la 18.09.2003 și publicată în Monitorul Oficial nr. 669/22.09.2003 se regăsește art. 145^1 (actual 148 din Constituție) alin. (4) care are următorul conținut ”Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului (2)”.
Or, includerea de către Parlamentul României a autorității judecătorești printre autoritățile competente să garanteze aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile acquisului comunitar, pe de o parte, nu a fost supusă analizei Curții Constituționale, iar pe de altă parte, este în contradicție cu dispozițiile Constituției României din 1991 și 2003.
Aceasta deoarece competențe în domeniul legiferării au:
- Parlamentul care este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării;
- Președintele care promulgă legea adoptată de către Parlament;
- Guvernul care poate adopta, pe calea delegării legislative, ordonanțe în baza legii speciale dată de Parlament și Ordonanțe de urgență (care au putere de lege).
Autoritatea judecătorească are competența de a înfăptui justiția ”în numele legii” și nu de a legifera (art. 123 alin 1 din Constituția din 1991, actual art. 124 alin. 1).
ICCJ are competența de a ”asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competentei sale”, conform art. 126 alin. (3) din Constituția actuală (introdus prin Legea de revizuire a Constituției 429/2003).
Astfel, se poate constata că dispozițiile art. 145^1 (actual 148 din Constituție) alin. (4) sunt neconstituționale în privința sintagmei ”autoritatea judecătorească”.
Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145^1 alin. (4) din Legea nr. 429/2003 poate fi invocată, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituia din 1991, în fața instanțelor judecătorești în litigiile în care sunt incidente dispozițiile actualului art. 148 alin. (4) din Constituție.
6) În Monitorul Oficial nr. 669/22.09.2003 a fost publicată Legea nr. 375 din 22 septembrie 2003 pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional privind revizuirea Constituţiei.
7) Referendumul a avut loc la 18-19 octombrie 2003.
8) Prin Hotărârea nr. 3 din 22 octombrie 2003 publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003, Curtea Constituțională a confirmat rezultatul referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
9) În Monitorul Oficial nr. 758 din 29 octombrie 2003 a fost publicată Legea nr. 429 din 23 octombrie 2003 de revizuire a Constituţiei României. În Constituția astfel revizuită au rămas dispozițiile potrivit cărora România este stat suveran și independent.
10) Tratatul de aderare la Uniunea Europeana a fost ratificat prin Legea nr. 147/24 mai 2005.
11) Am aderat la Uniunea Europeană la 01 ianuarie 2007.
12) Tratatul de la Lisabona care conține și declarația nr. 17 (la care face trimitere CJUE în deciziile sale) a fost semnat la 13.12.2007 și a fost ratificat de România prin Legea nr. 13 din 07 februarie 2008.
Între anul 2003 și anul 2007 nu a existat niciun referendum prin care poporul român – ca titular al suveranității naționale – să fie de acord ca acquisul comunitar – tratatele constitutive ale Uniunii Europene şi reglementările derivate din acestea – să fie poziționate pe o poziție superioară Constituției. Nu a existat nicio revizuire a Constituției în acest sens.
La referendumul din 2003, poporul român ca titular al suveranității naționale nu și-a dat acordul în acest sens.
Drept urmare, Tratatul de la Lisabona și Legea nr. 13 din 07 februarie 2008 sunt neconstituționale cel puțin în privința Declarației nr. 17.
Așa că poate fi sesizat CCR cu privire la aceste neconstituționalități.
Numai în acest fel vom elimina insecuritatea juridică care s-a creat în România în urma deciziilor CJUE care și-a arogat dreptul de a schimba ordinea constituțională din România, invocând că deciziile ei primează deciziilor Curții Constituționale a României și judecătorii pot ignora Constituția României, interpretând dreptul Uniunii Europene ”după cum le place”.
Comunicatul de presa al CJUE:
https://curia.europa.eu/jcms/upload/docs/application/pdf/2022-02/cp220031ro.pdf
Decizia CJUE:
