Pentru a înțelege miza agitației din aceste zile să citim fragmente din cartea fostului judecător al CCR si fost șef al DNA Daniel Morar:
„În zilele următoare, ministrul tehnocrat al justiției, extrem de îngrijorat de motivarea deciziei, i-a contactat pe președintele Augustin Zegrean și pe judecătoarea Mona Pivniceru pentru a afla detalii. Se pare că Raluca Prună nu a fost mulțumită cu ce aflase și nici convinsă, astfel că și-a trimis secretarul de stat, pe Gabriela Scutea, la biroul meu pentru a căpăta mai multe amănunte. Eram judecătorul-raportor din dosar, motivarea depindea de mine și nu mă puteau evita. Scutea a plecat la minister fără nici o informație în plus. I-am spus doar că serviciile au fost scoase din activitatea judiciară și că trebuie să aștepte motivarea deciziei. Am fost solicitat însă din nou de chiar doamna ministru, care a dorit să o primesc pentru o discuție. În biroul meu de la Curte, aceasta s-a arătat extrem de îngrijorată de decizia pronunțată și de scoaterea ofițerilor de informații din ecuația interceptărilor efectuate în dosarele penale. Am acceptat discuția și i-am spus că decizia este cât se poate de firească pentru un stat de drept în care judecătorii, procurorii și ofițerii de poliție sunt singurii responsabili de efectuarea investigațiilor penale și de soluționarea dosarelor, iar vremea când Securitatea comunistă se implica în acest domeniu a trecut. Raluca Prună mi-a replicat că SRI nu este Securitatea și mi-a vorbit de rolul benefic al serviciului în activitatea judiciară. I-am replicat că, dacă îi mai tolerăm în activitatea judiciară, chiar sunt ca ofițerii de Securitate. Doamna ministru era oarecum iritată de faptul că decizia a venit pe neașteptate și crea un vid legislativ pe care legiuitorul nu-l putea acoperi într-un timp scurt. Decizia a venit la mai mult de 25 de ani de la Revoluția din 1989, iar statul a avut suficient timp să facă modificările legislative necesare dacă ar fi vrut, i-am răspuns eu. M-am arătat mirat că o persoană ca ea, care își revendica trecutul profesional în societatea civilă, nu vedea nimic în neregulă în implicarea serviciilor secrete în justiție. A părăsit indispusă biroul meu și presupun că nu mi-a păstrat o amintire plăcută. Ulterior, în presă, a apărut informația potrivit căreia, în trecut, doamna ministru fusese pentru scurt timp angajata unui serviciu de informații, însă, chestionată cu privire la acest subiect, a refuzat să confirme sau să infirme informația, trimițându-i pe jurnaliști să întrebe SIE care a fost relația acestui serviciu secret cu dumneaei.”
“O amenințare mai clară nici nu se putea. Eram arătați dintr-odată ca dușmani ai securității naționale și ai siguranței cetățenilor și, evident, responsabili pentru orice s-ar fi întâmplat.
Aceste acuzații nu aveau cum să nu lase urme în mentalul judecătorilor Curții. Eram supuși unei presiuni fără precedent și începea să ne fie frică. Îmi amintesc că judecătorii Mona Pivniceru și Valentin Puskas își exprimau deschis temerile. Președintele Curții, Augustin Zegrean, îmi spunea deseori: „Daniel, ăștia o să ne aresteze!“Eu ce puteam să mai zic? Fusesem judecător-raportor în ambele dosare, determinasem și motivasem deciziile, iar directorul SRI mă nominalizase expres atunci când și-a exprimat nemulțumirile. Știam că sunt principala lor țintă, atât a SRI, cât și a Codruței Kovesi, și că m-ar fi anihilat dacă ar fi putut. Oricum, lucrau la asta.
In acea perioadă aveam dese discuții telefonice cu jurnalistul Dan Tăpălagă. Scrisesem o carte împreună și aveam oarecare afinități. La un moment dat, Tăpălagă a venit la biroul meu de la Curte și, printre altele, mi-a spus că el crede că discuțiile noastre sunt interceptate, explicându-mi și de ce presupunea asta. Eu eram aproape sigur că telefonul îmi fusese deja pus sub ascultare în baza unui mandat de siguranță națională. Lucrasem cu ei, îi cunoșteam bine, erau previzibili și acționau rudimentar. Am făcut un test simplu pentru a verifica. I-am spus soției mele, acasă la Cluj, că după ce mă întorc la București o să-i spun ceva prin telefon, iar această conversație trebuie să rămână între noi. Povestea spusă soției la telefon nu era reală, dar ei au căzut în cursă și, în perioada următoare, am aflat de la unul dintre jurnaliștii din anturajul SRI această poveste.
Aveam feedbackul și confirmarea că îmi ascultau telefonul. Le-am trimis celor doi directori un mesaj, pe telefonul mobil al lui Coldea, în care le-am scris că sunt jalnici dacă atât au înțeles ei în cei 25 de ani de democrație, să urmărească un judecător doar pentru că nu le convin deciziile luate de el. Le-am mai scris că aștept ca la finalul interceptărilor să mă înștiințeze despre faptul că luaseră această măsură. Evident că nu au răspuns la mesajul meu, iar serviciul nu mi-a comunicat niciodată că aș fi fost supravegheat. Presupun că nu au avut curajul să ceară judecătorilor ÎCCJ mandat pe numele meu pentru că nu puteau prezenta vreun motiv, așa că, cel mai probabil, numărul meu de telefon fusese „atribuit“ unei alte persoane sau prezentat ca neidentificat, spre a fi supus interceptării.
Încă nu îmi era teamă de ei. Făceam ce trebuie să fac.
Evenimentele se succedau cu repeziciune. Luna decembrie 2014 ne-a adus în controlul de constituționalitate cea de-a treia lege Big Brother, eu eram din nou judecător-raportor, iar termenul fixat pentru deliberări era 21 ianuarie 2015. SRI era în fibrilații și a schimbat tactica. Nu a mai așteptat pronunțarea deciziei și a început o campanie mediatică în care se reluau vechile teme din legile Big Brother, subliniind apăsat cât de importantă este legea securității cibernetice, cea criticată la Curte, în contextul creșterii fără precedent a amenințărilor electronice. Aparițiile publice ale lui George Maior și ale generalului SRI Dumitru Dumbravă erau însoțite de comunicate de presă ale instituției.
În paralel, președintele CCR, Augustin Zegrean, era căutat insistent la telefon de conducerea SRI pentru a i se explica rostul acestor legi și era invitat să meargă la sediul instituției pentru a vedea ce fac ei. A refuzat, însă i-a primit în biroul său de la CCR pe doi dintre șefii din SRI care, printre altele, i-au înmânat un plic sigilat cu mențiunea „strict secret“. Când a desfăcut acest plic, președintele a găsit un desen care ar fi trebuit să demonstreze rolul SRI în asigurarea securității cibernetice a țării. Documentul era atât de secret încât în zilele următoare aveam sa-l recunoaștem reprodus în presă.
Curtea a declarat și cea de-a treia lege Big Brother neconstituțională, în integralitatea sa. Era legea prin care SRI, instituție militarizată, era desemnată autoritate națională în domeniul securității cibernetice. Această ultimă soluție a fost deja prea mult pentru ei. A doua zi după pronunțare, în dimineața zilei de 22 ianuarie 2015, într-o acțiune de forță, un judecător constituțional a fost ridicat de acasă și dus cu mandat la sediul DNA. Acțiunea a fost de efect, intens mediatizată. Procurorii anunțau că judecătorul Toni Greblă fusese pus sub învinuire pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic de influență, efectuarea de operațiuni comerciale incompatibile cu funcția și chiar pentru constituirea unui grup infracțional organizat. Aflam că un judecător al Curții făcea parte dintr-un grup de crimă organizată, pe care chiar el il constituise și care avea ca scop nici mai mult, nici mai puțin decât eludarea embargoului instituit de Federația Rusă asupra importului de produse alimentare din Uniunea Europeană. Pentru ridicolul acuzațiilor, era pe deplin lămuritor articolul lui Gabriel Giurgiu din Dilema veche. În ciuda anvergurii învinuirii anunțate de DNA, dosarul a rămas în memoria publică ca fiind „dosarul struților lui Greblă“. Mă aflam în biroul Monei Pivniceru când imaginile cu Toni Greblă, adus la sediul DNA de pe Știrbei Vodă în zgomotul sirenelor de poliție, rulau pe ecranul televizorului și am văzut-o pe colega mea cum se schimbă la față. Eu nu eram foarte surprins de evenimente. Îl aleseseră pe cel mai vulnerabil dintre noi.
(…)”
„Anul 2009 marchează o altă etapă în istoria colaborării dintre procurori și ofițerii de informații, una nenecesară și neconstituțională, așa cum urma să se stabilească ulterior. La 4 februarie 2009, între Ministerul Public-PÎCCJ și SRI a fost încheiat un protocol de colaborare ce purta mențiunea strict secret, semnat de adjuncții celor două instituții, Gabriela Scutea și Florian Coldea, și aprobat de procurorul general al României, Codruța Kovesi, și de directorul SRI, George Maior, prin care se stabilea că cele două părți colaborează pentru verificarea informațiilor în domeniul prevenirii și combaterii infracțiunilor contra securității naționale, a actelor de terorism, dar și a altor infracțiuni grave. Dacă în ceea ce privea primele două genuri de activități SRI are competențe clare prevăzute de lege, referitor la „alte infracțiuni grave” legea nu i-a conferit vreo atribuție. Protocolul prevedea, printre altele, constituirea unor echipe operative comune, formate din procurori și ofițeri SRI, care să acționeze pentru documentarea infracțiunilor pomenite, precum și acordarea de către SRI de sprijin tehnic pentru constatarea infracțiunilor flagrante din categoriile menționate. De asemenea, se stabilea obligația parchetelor de a comunica operativ, dar nu mai târziu de 60 de zile, către SRI modul de valorificare a informațiilor primite, și asta doar dacă informațiile nu erau solicitate mai devreme de către serviciu, procurorii fiind obligați să se conformeze.
Nu am știut nimic despre acest protocol ori despre negocierile purtate în vederea semnării lui până în momentul în care l-am primit, clasificat strict secret, la cabinetul meu de la DNA. Aflam că, potrivit protocolului, din acel moment DNA nu va mai primi direct informările de la SRI, ci doar prin intermediul procurorului general al PÎCCJ. Clauzele protocolului m-au revoltat. Erau contrare legii, permiteau ofițerilor SRI să desfășoare activități de cercetare penală și obligau procurorii să comunice acestora mersul dosarelor. Eu mă străduiam să țin SRI cât mai departe de activitatea judiciară, iar Codruța Kovesi și Gabriela Scutea îi atribuiau, cu voia lor, competențe în cercetarea penală pe care legea nu i le conferea. Am avut o discuție aprinsă cu Kovesi, la telefon, în care i am reproșat că încheiase protocolul fără să mă consulte și, mai ales, că angaja Ministerul Public într-o colaborare nepermisă de lege. Mi-a spus că e decizia ei și că toată lumea trebuie să o respecte, ceea ce era adevărat din perspectiva principiului subordonării ierarhice în parchete, însă doar dacă legea nu era încălcată. I-am replicat că DNA nu o să respecte dispozițiile nelegale din actul secret, că nu vom implica ofițerii SRI în activitatea judiciară și nici nu o să-i informăm cu privire la stadiul anchetelor. Am comunicat însă protocolul tuturor secțiilor și serviciilor teritoriale din cadrul DNA, eram obligat, atrăgându-le însă atenția cu privire la clauzele nelegale.
După 10 ani de la semnarea protocolului, Curtea Constituțională a avut de soluționat un conflict juridic între Ministerul Public-PÎCCJ, pe de o parte, și Parlamentul României, ÎCCJ și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, legat de existența acestui protocol și a altuia încheiat între aceleiași părți în anul 2016. Prin decizia sa, Curtea constata că prin planurile de acțiune în baza cărora acționau echipele operative comune s-a ajuns la intruziunea unui serviciu secret în activitatea de urmărire penală, iar prin instituirea obligației pentru procurori de a raporta modul de valorificare a informațiilor primite de la serviciul secret și de a oferi date și informații aceluiași serviciu, între Ministerul Public și SRI s-au creat raporturi juridice contrare legii. Curtea a mal stabilit că prevederile protocolului au încălcat o sferă largă de drepturi și libertăți fundamentale, precum dreptul la un proces echitabil, dreptul la viață intimă familială și privată și libertatea individuală, întrucât au pus instanțele judecătorești în ipostaza de a le aplica tale quale, fără posibilitatea verificării efective și sancționării lor. În final, Curtea a conchis că protocolul a contracarat politica legislativă a Parlamentului, pentru că acesta nu acordase serviciilor de informații atribuții judiciare, și a constatat existența unei conduite culpabile a șefilor Ministerului Public. Eram judecător al Curții când a fost pronunțată această decizie, dar nu am votat în sensul existenței conflictului, pentru că procedural nu erau întrunite toate condițiile, însă eram de acord cu o parte din considerentele deciziei pronunțate de Curte. Se scria în decizie, ceea ce spusesem public de atâtea ori, că aceste competențe judiciare ale SRI nu erau stabilite prin lege și, prin urmare, nimeni altcineva nu i le putea acorda. În opinia separată, am completat oarecum considerentele deciziei, motivând că SRI nu are și nu poate avea atribuții judiciare, nici separat, nici în colaborare cu procurorii, și nu poate strânge și administra probe într-o cauză penală. Abia după pronunțarea acestei decizii instanțele judecătorești au început să anuleze probele strânse în baza protocoalelor. Misiunea avocaților care cereau constatarea nulității probelor administrate de echipele comune a fost ușurată de comunicatele de presă ale DNA, care, după plecarea mea din poziția de procuror-șef, anunțau, cu nonșalanță și regularitate, că dosarele în care se dispunea trimiterea în judecată a unor inculpați fuseseră instrumentate cu sprijinul SRI. O plenară probă de inteligență din partea conducătorilor parchetului de la acel moment. Legea nu permite implicarea ofițerilor de informații în anchetele penale, însă îi obligă pe aceștia ca, ori de câte ori obțin sau dețin informații despre săvârșirea unor infracțiuni, să-i sesizeze pe procurori.”
Nu pot să nu îl amintesc și pe fostul MJ, actual ministru de interne Predoiu:
„Era pentru prima dată când instanța constituțională era chemată expres să se pronunțe cu privire la rolul serviciilor secrete în activitatea de cercetare penală. Subiectul însă era vechi, iar implicarea serviciilor așijderea. Încă din 1996, din momentul în care interceptările fuseseră introduse în legislația noastră ca mijloace de probă, SRI era cel care realiza punerea în executare a autorizațiilor emise de judecători. Trecuseră 20 de ani și nici unul dintre factorii de putere și de decizie din România nu s-a gândit să schimbe acest lucru. Dimpotrivă, ministrul justiției de la data adoptării noilor Coduri penale, „reformatorul“ domn Predoiu, a luat decizia de a consolida prezența serviciilor secrete în justiție, prin introducerea în legislația penală, alături de procuror și de organele de cercetare penală, „a altor organe specializate ale statului“ competente să efectueze interceptări ale comunicațiilor. Până în 2014, când a intrat în vigoare noul Cod de procedură penală, SRI era prezent în ecuația interceptărilor, așa cum știm deja, doar în baza unei hotărâri secrete a CSAT, astfel că prin adoptarea noii norme procedurale se crea și baza legală. Sintagma folosită nu făcea deloc referire la SRI, însă era suficient de acoperitoare pentru a justifica amestecul acestei instituții în activitatea investigativă a poliției și a procurorilor. Nici ministrul justiției și nici susținătorii modificării legislative nu au bănuit că această găselniță, această sintagmă, în loc să întărească rolul SRI în justiția penală, avea să îi pună capăt. Și asta pentru că, dacă nu ar fi fost introdusă în lege, Curtea nu ar fi avut cum să o sancționeze. De această dată, cei care trebuiau să decidă erau judecătorii constituționali, nu Guvernul ori Parlamentul, nici ministrul justiției ori SRI.”
