de Adrian Câciu, economist, preluare facebook
Chestiunea cu prelungirea stării de alertă se joacă exclusiv emoțional.
Am urmarit argumentatia.
E pe bază de logică contrafactuală.
Logica de acest tip este in schimb cea mai periculoasă pentru o societate, mai ales o societate precum a noastră în care binele este ceva firesc si nimeni nu vede efortul din spatele binelui.
Este exact similar cu efectul social al cresterilor de venituri din ultimii ani, daca vreti sa va dau un exemplu pentru a fi ușor înțeles.
Populația a considerat acest lucru un fapt normal, firesc si nu a mai ținut cont de eforturile facute pentru cresterea veniturilor.
Asa este si cu reactia la Covid.
Au trecut patru luni, nu au fost multe infectări, peste 99% din populație nu a avut nimic, iar ceea ce nu iti face nimic nu te sperie și oricum nu te mai sperie emoțional.
Ceea ce rămâne însă de analizat, pentru ca, repet, nu exista decat argumente de emotional contrafactual(ridicate la rang de stiinta-ridicolă abordare) este costul de oportunitate al masurii.
Cât pierde economia, care sunt costurile sociale, care sunt pierderile bugetare, care este perspectiva, cât adaugi la costul redresării?
Aici, din nou, nu se prezintă nimic.
Iar asta chiar e o problema de perspectivă.
Nu există un echilibru în abordare.
As traduce dur situatia in felul urmator:
Minimizam pierderile sanitare(care oricum au incidenta de sub 0,03%) si maximizam pierderile economice care se vor ridica la un plus de 1,75% din PIB pentru inca o lună de stare de alerta, în termeni de contractie economică.
Restul este emotie si politică.
Totul costa. Orice decizie costa.
Unele costuri pot fi recuperate pe termen scurt, altele pot fi evitate, dar costurile pentru prelungurea stării de alerta se vor recupera in cel putin 12 luni.
Cam despre asta vorbim.